sânge I

cum stateam acolo intins pe pat
semi-muribund
se uitau toti la mine ca niste doctori
si imi admirau venele

"ai niste vene foarte frumoase"
imi tot ziceau ei
le tot priveau iar eu nu intelegeam
ce vad ei in acele vene

unii mai cutezau sa-si apropie indexul
sa-mi mangaie cate una
"foarte bune" isi tot repetau
ca niste vampiri nenorociti

ar fi supt cu atata pasiune din ele
dar le era cam frica
"..pacat, ziceau ei,
pacat ca-s pline de leucemie"

galben

 

e plin de lumini. peste tot. orasul e atat de plin de lumini mereu. fiecare cu lumina sa. stam si ne uitam la ele ca niste molii. stam in intersectie si ne privim semaforul. cu mana pe volan, cu ochii pe jumatate inchisi, cu coldplay cantand. parca-ti vine sa-ti apesi piciorul atat de tare pe acceleratie incat sa ramana intepenit acolo si sa tot mergi inainte. pana ajungi intr-un stalp sau intr-un bloc. de asta trebuie sa asteptam la semafor.. de n-ar fi semafoarele am fi toti prin borduri.

semaforul meu imi arata un galben pal. e asa de ceva timp. uneori ma intreb chiar daca nu s-o fi defectat. s-a schimbat de pe rosu in galben de ceva timp. logic ar fi sa urmeze verde. dar stiti cum e cu semafoarele astea... mereu imprevizibile. asa cum a sarit de la verde la rosu, asa poate sa sara de la galben.

ma tinea asa in suspans la inceput galbenul asta incat ma gandeam daca nu era mai bine pe rosu. speram chiar sa sara de la rosu la verde direct. apoi cand am vazut galben eram atat de nerabdator sa ajunga pe verde cat mai rapid. dar te obisnuiesti .. te obisnuiesti cu galbenul. la inceput deranjeaza la retina. dar te apoi devine molcoma culoarea si te impaci cu ea. te adaptezi asa cum te adaptezi la ideea ca apa fierbe la 100 de grade.

si trec zile si saptamani intregi si tot galben e. uneori parca palpaie un pic verdele dar apoi se intensifica galbenul. uneori parca-mi vine sa accelerez chiar si pe galben. fie c-as da intr-un stalp sau ca m-ar prinde politia. dar de regula stau asa adormit cu mana pe volan asteptand, fara vreun chef de motiune.

si privesc la semafoarele altora, verzi smarald, si la urmele rotilor unse pe sosea. si contrastul dintre verdele acela si rosul aprins de langa e uimitor. si cum sta soferul intins pe bancheta din spate asteptand sa se schimbe culoarea.

..daca as fi daltonic, m-as bucura doar de galbenul meu nespus de mult.

reciclare

cred că mi se trage de când eram mic

niciodată nu mi-a plăcut

să-mi cumpăr haine de la secondhand

sau jucării de la tarabe

mereu am vrut să rup eticheta

sau să sfârtec ambalajul într-o fericire

nebună sau puerilă

sau ambele

şi să simt mirosul acela nou

sintetic

iar raftul ăsta e plin

de jucării

toate-mi fac din ochiul lor de pluş

sau cel puţin aşa am eu impresia

şi stau cu eticheta ascunsă la spate

ca să nu pot să aflu dacă sunt noi

sau la a doua-treia utilizare

decât după ce le cumpăr

deşi mass-media mă încurajează

să suport reciclarea

la o populaţie de 7 milioane

e greu ca toată lumea

să primească câte o jucărie

nou nouţă

care să iţi si placă cum are ochiul de pluş

sau materialul din care e făcut

şi cu cât înaintezi în vârstă

jucăriile noi

devin din ce în ce mai rare

poate sunt eu mai pretenţios

la urma urmei

nici eu nu tocmai scos din fabrică

retrag totul. a fost doar un vis urat. iarta-ma.

sunt bine.

esti

Esti ca o dupa-amiaza de duminica. Imi oferi week-end, dar gandul ca vine luni.
..ca ultimul vers dintr-o opera de-a lui Shakespeare. Cel mai frumos dintre toate, dar, totusi, ultimul.
..ca un dus fierbinte intr-o iarna. Cald si voluptos, dar va trebui sa ies in frig.
..ca o ceasca de cafea la ora 11 noaptea. Buna daca vreau o petrecere, dar nu si daca vreau sa ma culc.
..ca lamaia. Perfecta pentru o mahmureala, nu si ca gustare de dimineata.
..ca o prajitura dulce. Atat de buna, dar dai diabet.
..ca o autostrada intr-o luni dimineata. Cel mai optim drum, dar indisponibil.
..ca un far in mijlocul unui ocean. Luminezi frumos in noapte, dar nu duci spre nici un tarm.
..ca orice piesa de pe Nevermind. Cu cat te ascult mai mult, cu atat devin mai trist.
..ca cea mai frumoasa poezie. Incredibil de frumoasa, dar se poate mai frumoasa.
..ca o emisiune de pe Antena 1. Distractiva, dar nu esti ca una de pe Discovery.
..ca pivnita unei case. Ma pot ascunde in caz de uragan, dar nu pot trai toata viata inauntru.
..ca un mall bucurestean. Ai de toate, dar nu esti un butic nonstop.
..ca o motocicleta ce merge cu 250km/h. Plina de adrenalina si instabila.
..ca 31 decembrie. Porti pe cat de multe sperante, pe atat de multe regrete.
..ca un vizor. Pot sa vad ce-i in fata, dar nu si ce-i pe langa sau deasupra.
..ca Diazepamul. Ma scapi de insomnii, dar imi dai cosmaruri.
..ca un metrou in New York. Rapid caci n-are trafic, dar aglomerat.
..ca branza mucegaita. Gustoasa, dar, totusi, mucegaita.
..ca mustul de primavara. Dulce-acrisoara, dar nu ma imbeti.
..ca o colinda. Prevestesti nasterea, dar urmeaza Pastele.
..ca o molecula de xenon. Un anastezic foarte bun, insa un gaz rar.
..ca un pachet de gume Orbit. Te pot mesteca cat vreau, dar nu te pot inghitii.
..ca un ziar de scandal. Imi spui multe, dar nu si ce-ar trebui sa stiu.
..ca chimoterapia. Distrugi cangerul, distrugi tot.
..ca somnul. Doar vise.






                                                                                                             


                                                                                                      ..important e ca esti..

0101010

asa-mi trebuie daca nu m-am gandit niciodata
sa-mi cumpar firewall la inima
acum sunt plin de virusi nenorociti
ca doar n-am cum sa nu intru
pe internet sa navighez
si nici nu-mi permit un
macbook ca sa nu existe virusi de fel

ce hacker perfect ai fost
tu cu virusul tau trojan
eu cu ip-ul meu deschis
era inevitabil oarecum
la cat de mult iubeam informatica
si codul binar

vreau sa invat si eu
sa hackuiesc calculatoare
e numai vina mamei
ea nu m-a invatat niciodata asa ceva
imi spunea numai sa am grija
sa fie semnal bun si restul va veni
de la sine
mai degraba tata trebuia
sa ma invete asta
sau cel putin
sa-mi instaleze firewall-ul

ce fericit eram la 10 ani
cand nu stiam ce-i ala internet..

bec

becului astuia inca ii mai

palpaie filamentul

subtire si fragil

atat de fragil

palpaie un oranj

de rasarit sau apus de soare

nu-mi dau seama precis

asa ca in delta slash costinesti

dar clar e inca aprins

si se izbesc atatea molii de el

incat parca mie frica sa nu-l sparga

si totusi 

de unde mai primeste electricitate

cand eu n-am mai platit

curentul de doua luni?

poate de la frictie

si nu pot sa nu

ma uit la el

o sa raman cu o gaura in

iris de la lumina asta orbitoare

si o sa-mi suga

toti tantarii sangele din vene

daca nu trag mai rapid plapuma pe mine

sau daca nu platesc odata curentul

Over

Every woman is inhumane
Because to be humane
Is in vain
Why should I be sane
When they're all dancing in the rain?
I guess I'm the leak in the weak chain
I'm insane
It's not because I can't mentain
Or 'cause I listen to Lil' Wayne
Or 'cause I like the fast lane
Prefer to fly a plane
Than to travel with a train.
She stole my bane
And ever came back
Maybe I lack the main
Thing that kept me on track
But I still love her
It's a fact
I know I'm not intact exactly
I react everytime I see her walk
On the sidewalk
And hope she'll wink
So I'll think she loves me too
So I could sink in the
Thought she'll take my ring.
I should stop being so depressed
And stop writing I'm out of ink
Life isn't all that pink.

eroare de sistem

dragostea nu cade niciodata dar speranta moare ultima

stres posttraumatic

sunt tanar. 16 ani si cateva luni. nu atat de tanar incat sa stiu si cate luni, dar totusi, tanar. inca nu stiu cum ii sa conduci o masina, nu stiu cum ii sa trebuiasca sa-ti cumperi singur painea, sa spui "da" in fata altarului (teoretic nu stiu), nu stiu cum ii sa tai coarda ombilicala, sa-ti vezi parintii cum se sting, sa realizezi ca tu urmezi, sa privesti cum celui care i-ai taiat coarda acum taie coarda altcuiva, sa primesti un diagnostic si sa astepti sa-si faca cursul. nu stiu ce inseamna toate astea. fericire si suferinta care s-o compenseze in principiu. oricum, chiar si fara acea experienta, ma simt batran. prea batran pentru varsta mea. imatur, dar batran. daca as muri maine, nu as avea prea multe regrete. decat parintii. cred ca e unul dintre cele mai oribile situatii, sa traiesti sa vezi cum copilul tau moare inaintea ta. ar mai fi cativa prieteni. loiali, care probabil si-ar tatua numele meu pe brat daca as muri. m-ar transforma in particule de nickel si fier si m-ar inscriptiona in pielea lor(sau poate sunt eu prea ingamfat si-mi fac impresi asta). de fapt, din cate vad cam singurele lucruri care ma tin in viata sunt ei. prietenii si familia. si oxigenul. si alte elemente chimice.

acum sunt veteran de razboi.

am fost in primul si al doilea razboi mondial. am iesit din el doar cu o bucata de inima si cu jumatate de plaman, dar as putea zice ca le-am supravietuit. mi s-a oferit medalia de "loial pe campul de lupta", "mereu la datorie" si "conditii fizice excelente". ambele razboaie au fost grele. desi al doilea a avut mai multe traume, primul a fost greu din cauza ca habar nu aveam ce-i aia arma, ce-i ala blitzkrieg, ce inseamna sa te retragi sau sa inaintezi. am invatat relativ repede. cu greseli strategice sau mecanice, am invatat. apoi mi-a intrat totul in refex. eram proaspat si cruios de orice incercari. ma infiltram in tabara inamica, luam informatii, dadeam altele false. atunci mi-am dat seama ca e menirea mea sa fiu soldat. razboiul a fost lung. putea fi si mai lung. dar dupa un an si ceva s-a terminat. caci dupa un an am fost bombardat in masa de aeronave. fara nici o stire, in seara dintre ani, am fost atacat. a fost o lovitura josnica cu pagume mari dar am trecut peste. dar chiar si asa dupa scurt timp, razboiul a luat sfarsit. si ca in orice razboi terminat, ambele tabere au pierdut. a fost tragic. un razboi bun, ca la carte. incipit grozav, deznodamant groaznic.

nu a durat prea mult, ca am fost chemat din nou la arme. de fapt nu am fost chemat, eu am deschis razboiul mai bine spus. al doilea razboi mondial. aici dupa cum stiti si voi din manualele de istorie, au fost mult mai multe pierderi decat in primul. la inceput eram destul de prezumtios ca va fi un razboi usor, fara prea multe complicatii, cu infruntari directe, cu sange rece. dar n-a fost chiar asa. tabla de sah s-a schimbat din alb-negru in rosu-gri. teritoriul era complet diferit. eram atat de speriat, incat mi se parea ca la orice pas ar putea fi o mina ce m-ar infinge-n nori (si asta nu era de bine). inamicul avea arme complet diferite de ce stiam eu. a trebuit sa schimb calibrul, cilindrul, gloantele. practit mi-am revizuit tot armamentul. dar mi-a luat ceva timp pana sa realizez asta, caci am suferit daune pana in acel moment. dupa aceea, razboiul s-a mai echilibrat din ambele parti. desi niciodata nu era echilibru total. cateodata unul razbatea mai mult iar celalat mai putin si vice versa.

dupa un timp am avut impresia ca am inceput sa cunosc inamicul pe dinafara. ii stiam armamentul, munitia, tehnicile de surprindere, de aparare, strategiile de flancare. credeam ca vi fi usor din punctul acela, nu voi mai fi ranit atat de mult. ca mi-am gasit campul ideal de lupta si nu va mai trebui sa-l schimb. ca mi-am gasit locul ideal. dar chiar in momentul acela am aflat ca mai avea o arma pe care a tinut-o ascunsa mult timp : bomba atomica. auzisem de la altii ca ar exista asa ceva, dar ma gandeam ca in razboiul asta nu se poate intampla asa ceva. nu mie. era prea fair-play ca sa intervina asa ceva. bomba aceea a eradicat tot. pierderi colosale. nu a fost nici decum tot aceea cu bombadarea suferita in primul razboi. impactul care l-a avut acea bomba a facut acalmie pe camp. a distrus totul. n-a mai ramas nimic, doar foc, cranii si metal incins.

acum stau sub aripa de plumb a unui avion cazut si scriu aceste randuri. inca n-am reusit sa scap de aici. radiatiile nucleare ma vor digera asa cum a digerat rugina metalul avionului daca nu voi pleca. deja mi-a cazut parul. e un semn al imbolnavirii mele. poate atunci cand imi va creste parul la loc voi fi bine. ploua de o luna in coace cu apa neagra, datorita impuritatiilor ce s-au ridicat in atomosfera. mi-e sete. trebuie sa scap de aici pana nu ma voi distruge complet. dar totusi, simt ca razboiul asta nu e gata inca. simt ca mai e de luptat, mai e de cucerit. inca nu pot sa ma ridic si sa plec. picioarele mele sunt amortite si paralizate. inca nu pot sa stau drept. sper doar ca se vor reface in timp util. daca nu ma voi stinge aici si voi fi trecut pe o piatra de marmura din piata unui oras.

sa reinceapa razboiul asta? foarte improbabil. as fi in stare sa-l reiau. atat de prost sunt. comandantul meu si generalii mei imi spune sa nu fiu prost, sa nu reiau lupta. sa fug cat de departe pot, si sa uit tot. sa nu ma uit inapoi si sa plec departe. dar nu pot. pamantul asta radiat si prafiut inca mai tine talpa mea si talpa inamicului. sub stratul asta gros de praf, este sol proaspat, plin cu minerale si ghiocei. sa sap de unul singur pana dau de el? imposibil. imposibil dar totusi stau aici ranit si nu plec.

sunt obosit. o sa ma culc in speranta ca maine va fi diferit ceva. ori ca va reincepe razboiul, ori ca mi s-au vindecat picioarele. trebuie cat mai mult somn. o sa dorm pe caietul asta patat si ud pana se va schimba ceva. o sa continui sa scriu in speranta ca voi adormi mai usor si va fi mai plin caietul si mai moale seara.

daca cumva voi reusi  sa scap de aici ... e gata cu razboaiele. am nevoie de pace. trebuie sa ma intorc acasa la familia si prietenii mei. am fost plecat atata timp incat nu stiu daca ma vor mai recunoaste. m-am schimbat mult de cand am plecat pentru prima oara in armata.

sunt un soldat. razboiul e menirea mea. dar simt ca nu mai pot lupta. nu acum.

al treilea razboi mondial va trebui sa astepte.

baiatul cu poze (gen fetita cu chibrituri)

baiatul acesta cu poze a fost odata un baiat cu aparat foto. aparatul foto, nu prea sofisticat. nu facea poze HD sau cu 720p sau cu focalizare manuala. nu. un aparat simplu. banal. a folosit el aparatul asta sa faca multe, multe poze. nu stia exact de ce, caci pe moment nu-i foloseau. si el prost, nu? in loc sa se bucure de moment, el facea poze. de fapt poate din cauza ca era fericit facea poze. poate aparatul foto este o unealta a fericirii. probabil de asta oamenii fac atatea poze la nunti si deloc la inmormantari. probabil e dorinta disperata de a pastra momentul acela. dar in fine, ne abatem de la subiect. cum ziceam, a facut o groaza de poze atunci cand era fericit. niciodata nu s-a gandit de ce face pozele, cu ce scop, daca ii vor folosi vreodata, dar pur si simplu simtea o nevoie nebuna de a apasa de buton si sa auda "click"-ul. uneori ii ruga pe altii sa ii faca poza lui si fericirii lui. alteori intindea mana in fata ca sa intre amandoi in poza. uneori ii facea el , alteori ii facea ea.

niciodata dar niciodata nu s-a gandit ca i se va strica aparatul de fotografiat.

a developat pozele. avea sute, mii de poze, la care nu se uitase cu prea mare atentie pana acum. era mereu preocupat cu pregatirea unei noi sesiuni foto. asa ca tot ce ii mai ramasese era sa se uite la poze. la inceput a tot amanat, gandindu-se ca poate va repara aparatul. nu a reusit. asa ca intr-o zi a luat o poza. apoi alta. apoi alta. apoi alta. apoi alta. apoi alta. apoi alta. apoi alta. apoi inca o suta. apoi inca o suta. si s-a uitat la toate. apoi s-a uitat din nou.

"cand mi-a cazut parul? cand mi s-au spart ochelarii? cand s-a tuns? cand s-a vopsit bruneta? cand i-a disparut cosul ala?"

trecuse o luna de cand i se stricase aparatul foto si totusi, tot ce facea era sa se uite la poze. prietenii i-au spus: arunca-le, da-le foc, o iei razna". si-a bagat $!&@. picioarele. nu i-a ascultat.

intr-o zi s-a inchis in casa.

nu a mai dat nimanui un semn de viata. trecuse o zi, doua zile, o saptamana. prietenii il sunara, venira la usa, ii dadura mesaje. nimic. in cele din urma s-au ingrijorat si au venit la el la usa. au scos broasca si au deschis-o. perdelele erau trase deci era destul de intuneric. cateva raze intrau inauntru caci era inca zi. au trecut prin bucatarie si living si nu era nici o miscare. au intrat pe hol, si au vazut o lumina dinspre dormitor. usa era intredeschisa si au intrat.

in dormitor, patul lipsea. in centrul camerei era un scaun cu spatar inalt si cu manere pe care era asezat baiatul. in spatele lui o veioza ce lumina in spre peretele din fata lui. s-au indreptat spre el. l-au privit. ochii ii erau deschisi. prea deschisi. rosii.   zambea. "..esti bine?" l-au intrebat. n-a raspuns. se uita fix in fata lui. si-au indreptat si ei privirea spre perete.

pe el erau lipite toate acele poze. erau si pe tavan o parte, si pe podea. o multime de culori dar numai doua chipuri. toate se miscau. fiecare poza avea un film de 3-4 secunde. care se tot derula la infinit. de fapt, toate puse cap la cap, parca faceau un lung film. in una erau in tren, el se uita pe geam. in alta, erau pe drum, umbrele se imbratisau. una dansau seara la un foc de tabara. imaginile se miscau ca si cum era cate un proiector pe fiecare poza in parte. parca erau animate.

"ramai aici?" n-a raspuns. "il lasam aici?"  "ce putem face? s-a pierdut"

au iesit din camera, inchizand usa.

el zambea.

IMG_6580

era mai usor acum 200 de ani inainte sa se inventeze aparatul foto. tehnologia aduce depresie. fotografiile ar trebui arse precum cartile considerate eretice in evul mediu. memoriile n-ar trebui privite cu ochii. sunt ca cepele. cu cat te uiti mai mult la ele cu atat iti vine mai mult sa plangi, dar totusi le privesti din nevoia de hrana. ce masochisti suntem.

in momentul asta ce n-as da pentru MSD. daca as putea as lua o lingura si as sapa afara din craniu jumatate din creier doar pentru a uita copilaria si viata mea de pana acum. sincer? as fi vrut sa fi trecut printr-un razboi sau printr-un holocaust ca sa nu-mi doresc vreo parte din trecut. ca sa nu am poze cu mine si cu el. stiu, stiu, sunt nerecunoscator pentru ce am si bla, bla. stiu. dar asa ma simt acum. trecutul meu bate prezentul. si poate asa va fi mereu. poate va fi ca legea lui murphy si peste o luna va fi mai rau. deci ar trebui sa zambesc.. sau poate apogeul fericirii in viata e momentul in care ti se taie cordonul ombilical si apoi tot degradezi pe parcurs. daca asa e, atunci as vrea sa mor tanar.

efectul unei poze e epidemic. caci nu poti sa te uiti la o poza si apoi sa o pui deoparte. te uiti la toata colectia de poze. apoi incepi alta. si alta. si alta. si nu te mai poti opri. si le iei de la inceput. si tot asa. pana ajungi sa te uiti la o poza la fiecare detaliu si iti inchizi ochii si parca pentru o fractiune de secunda, esti acolo, viu, si traiesti acele 10 secunde dinaintea si dupa luarea fotografiei. se zice ca in fiecare fotografie se prinde o bucatica mica de suflet. probabil in acel moment il recuperezi.

ah uite! ridana 2011! cat timp a trecut? doua- trei luni, cam pe la inceputul vacantei. uite-ne in gara. haha, robert cand nu mai putea de mers si tipa "caat mai eeste?! moor!". ce vreme buna era. cald. pft! timmy si "rave costume"-ul lui. ce bun au iesit micii aceia. bataie cu apa. nutella dimineata. seara leoarca. cat de rece a fost apa . cat de calda seara. cat de beata ea.

neagra sarului iunie 2011. atat de recent. in iunie. cate s-au intamplat in iunie! destule. uite, aici cu totii la masa. scuty si claudia.. terenul de fotbal. he, beer pong. i-am batut pe silviu si timmy. timmy si yvonna dansau. ce muzica era? are gust de "memories" de guetta. apoi manele. :)). "bem, si sase zile bem (sau erau 7?), manele pe sistem". inca mai stie versurile timmy. cat de lunga a fost seara aia. cat de cald dusul ala. cat de beat eu.

franta 2011. februarie. atat de mult timp a trecut de atunci. jimmy si  "les gros levres" ale lui. margot si sarcasmul ei. chilian si vesnica lui geaca. turnul eiffel. o dezamagire. mereu parea mai mare din poze. un succes. peisajul din el : mirobolant. unde era filmarea aia? La vie en rooose ... cate poze am facut atunci. dar parca tot nu ajung. daca as fi putut sa fac poza la fiecare secunda, m-as uita acum la fiecare in parte cate un minut. cat de lung sirul la cantina. cat de multe patiserii. cat de speriata ea pe avion. cat de high.

ha! putna 2010 si ridana 2010! cat de schimbati aratam cu totii.. ce fata si par avea scuty. ce ras eram eu. ce par avea stef. cat de neschimbat lungu. cabanutele alea mici si inchesuite si calduroase. gin si tonic. vodka si garrone. haha cat de rau i s-a facut lui lungu. ce ploaie dimineata. ce dranj la usa. ce nechef de plecare.

banchet clasa a VIII-a 2010. momentul de gala. stef dat cu placa. magda din asia. misu cu banii. moscaliuc tot incercand sa ne adune la poza. apoi doar el cu fetele. muzica: populara, house, manele. rockeri dansand pe manele si house. priceless. apoi am mers cu totii pe tarasa la padrino. apoi drumul spre casa. ne-am oprit in spate la stef. la 4 am plecat acasa.

in seara asta nu e 8 septembrie. seara asta e toate serile din poze. e 2011 si 2010. e ridana si neagra sarului. e putna si franta. simt focul de la ridana. vad mingea de ping-pong de la neagra sarului. vad champs elysees din franta. vad tot ce am vazut. sunt pe rewind in seara asta. maine dau record.

atatea poze. atatea poze. atatea poze. dar si mai multe amintiri. de ce nu mor? cat de usor ar fi.. cat de simplu.

cat de urat.

autointerviu. 2.

proba. proba.

doi.10.2.zece

se vede? apare pe ecran?

bun. asa ... cum incepem de data asta?

somme: voi incepe eu..

eddie: ok

somme: ce mai faci?

eddie: ai putea zice bine

somme: dar cum ar trebui sa zic?

eddie: daca a te plictisi inseamna bine, atunci fac bine. comparativ cu holocaustul fac bine. foarte bine.

somme: dar comparativ cu cum erai?

eddie: cam rau

somme: te-as intreba de ce doar ca sa umplu ecranul dar te cunosc

eddie: stiu ca ma cunosti. poate ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu

somme: poate. in fine. ce ai mai facut in ultimul timp?

eddie: ceea ce am scris si in primul interviu ca voi face

somme: stii ca nu-ti face bine nu?

eddie: sunt constient

somme: si n-ai de gand sa faci nimic in privinta asta?

eddie: eu? nu

somme: si ce-o sa faci?

eddie: o sa astept

somme: ce o sa astepti?

eddie: pe cineva care sa aiba grija de mine. asa cum am scris in primul interviu.

somme: si pana atunci...

eddie: ... pana atunci o sa fiu asa cum sunt.

somme: aha... si crezi ca o sa vina cineva care sa aiba grija de tine?

eddie: cred ca da. adica... da, sper. am nevoie de cineva.

somme: de ce? nu iti e mai bine singur?

eddie: singur sunt prost. iubirea e cel mai bun viciu al meu.

somme: adica?

eddie: nu dauneaza (bine, dauneaza dar nu la fel de mult ca altele), nu costa (bine, costa dar nu e necesar sa coste). mi se potriveste. si ceea ce-mi place la ea, e ca tine celalate vicii departe. e ca o boala care tine departe alte boli. parca vazusem prin house o boala de genul asta. nu era iubirea, dar in fine.. asemanator.

somme: inteleg. dar tocmai ai iesit dintr-o relatie, nu tie frica sa intrii in alta?

eddie: nu, am nevoie de asta.

somme: o sa suferi din nou

eddie: desigur

somme: si..?

eddie: ..si ce?

somme: nu ti-a ajuns?

eddie: nu. mi-e dor. suferinta pentru fericire. e un deal bun. nu-i ca pactul cu diavolul, dar asemanator intr-un fel. decat plictiseala, mai bine simt ceva. chiar si durere

somme: asa gandesti acum

eddie: nu, asa gandesc mereu. ti-am spus, ma plictisesc singur si ma distrug singur

somme: dar ai prieteni. stai cu ei, au ei grija de tine

eddie: nu-i acelasi lucru. au grija de mine dar pe cat isi pot permite. si de distractie, da e distractiv dar ... lipseste ceva

somme: ce lipseste?

eddie: lipseste ... o imbratisare, o strangere de mana, un sarut. si prietenii mei nu prea sunt de acord cu astea.

somme: ha. halal prieteni, nu?

eddie: mda...

somme: dar lasand gluma la o parte.. chiar vrei sa o iei de la inceput?

eddie: odata si odata tot o voi lua, deci ce rost are sa astept?

somme: libertate?

eddie: ce libertate? ma simt liber oricum. si acum am libertate, si ce fac cu ea? ma plictiseste..

somme: nu crezi ca esti cam nerecunoscator?

eddie: ba da, dar ce sa fac? as putea sa incep sa ma duc prin spitale sa vad altii care ar vrea sa fie in postura mea, si m-ar influenta ce-i drept, dar voi uita peste 4 zile, apoi ma voi plictisi din nou

somme: urmeaza-ti visele ( suna penibil, dar cum altfel sa-i spun? )

eddie: nu stiu de unde sa incep. parca am prea multe si nu stiu pe care sa-l urmez. si stiu ca voi ajunge sa nu indeplinesc nici unul

somme: atunci alege-ti doar unul

eddie: mi-e frica. nu stiu care ar fi mai probabil sa-l indeplinesc si de asta mie frica sa le dau la o parte pe celelalte. asa ca le tin la un loc ca un buchet asteptand sa ofileasca incet, unul cate unul sperand ca va mai ramane vreunul

somme: cred ca ce-l mai bun lucru pe care ar trebui sa-l faci acum e sa


























eddie: am ramas fara tus...

somme: vad...

eddie: sa cumperi un cartus nou

somme: voi cumpara...















somme: esti bine?

eddie: ma descurc.. tu?

somme: eu scriu

e ora 1:29

dilema mea e ce cauti tu in costinesti
si eu in danemarca
unde-i sarutul aici?

vezi? vine toamna
inca putin si vine craciunul
apoi ultimul revelion
ca in 2012...

iti trimit o colinda din danemarca
pana in costinesti
via messenger
"stai chill"

un fel de zoofilie

atunci când am intrat în moarte clinică
amândoi era beznă
ceea ce era bine că
din câte ştiu nu trebuie să mergi înspre lumină
te trage raiul
însa noi nu vrem să ne uităm
niciodată incă

când în sfârşit ni s-a făcut incizia Y
arătam ca două orhidee înflorite
pe masa de operaţie
iar în locul ovulului
ni s-a pus o inimă
de câine

în fine ne-au cusut înapoi
iar pe cardiogramă
erau numai curbe în formă
de inima
de câine

au zis că suntem defecţi
dar ne-au dau drumul

lumea va arunca cu pamant in noi

si ne va ingropa sub el

dar nu-i nimic

vor creste orhideele

nicotina

nicoleta cristina e o fată
ca oricare alta
dar deosebită

nicoletei îi place să fumeze
trei
chiar şapte ţigări
pe zi (doar dunhil sau kent cu butonaş
cum îi zice)
iar prietenii
îi zic
nicotina

ei desigur îi place porecla
si le mulţumeşte părinţilor
în fiecare zi

nicotina e ...
cum să vă spun eu
e ca un şpray de calitate
ca o piţipoancă frumoasă
ca o manea sublimă
si crede că rozul
se asortează foarte bine
cu turcoaz

dimineaţa ţigara
crede ea
se asortează
de asemenea
foarte bine cu cafeaua
în care pune
trei
chiar şapte bucăţele de zahăr

seara stă pe mess şi vorbeşte
cu fetele care fumeaza
mai mult ca ea
sau cu baieţii măcar la fel
de frumoşi ca ea

îi palce să şi bea desigur
whiskey cu cola
sau tequila cu limonada
sau reds cu portocale
si când se ameţeşte
îi place să n-o arate

chiar şi asa
nicoleta cristina
vrea să ajungă mama
şi să aibă o fetiţă
pe care s-o numească
annemarie lori
fiindcă rimează
frumos
crede ea

deseori se uită în oglindă
să vadă cum îi şade
goală
crede uneori că sânii îi sunt
prea mici
alteori că e prea grasă
dar fundul îi place
cum arată
prin colanţi

nicoleta cristina
vede lumea ca un curcubeu
roz si turcoaz

nicotinei îi place
să fie aşa cum
crede ea că este

Apel

Apel umanitar si apel la constiinta...
Inca nu-i prea tarziu.

oceanografie

de câte ori ţi-am zis
nu mai băga
termometrul
în apă
mai ales că ştii
că-i un ocean


dacă te vei îndoi
vreodată
câtuşi de puţin
de el
înmoaie-ţi
doar degetul mare
şi vei vedea
că te vei
îneca
instantaneu

poezie comercială

regret mereu că n-am trăit
cu 404 ani în urmă,
înainte să se pună
luna sub microscop,
altfel ţi-aş fi spus
în fiecare seară
că ţi-aş lua luna de pe cer

ştiinţa m-a plesnit.
mi-a zis că distanţa
pămant-lună
e fix 384.403
kilometri
distanţă care,
mi-au zis tot ei,mi-ar
lua cam multi
ani
s-o parcurg

bine, că şi-au primit
şi ei felia înapoi
de la braţputernic,
netrebnicul de el,
care s-a intors cu mâna goală
la gagica lui

si cand mă gândesc că ne-ar fi privit
de pe ea
dacă am fi trăit pe atunci
în timp ce am fi fost
doar
noi
trei..

regreu mereu ca n-am trăit
cu 404 ani în urmă
ca să îţi spun în fiecare
seară că ţi-aş lua luna
de pe cer

acum îţi voi spune doar
în fiecare
zi

TPL

uneori aş vrea să facem
dragoste într-un autobuz
fără să plătim
cei 2 lei pentru bilet
şi să ne vadă
tatăl tău

dar
uneori mă gândesc că e
mai bine aici
pe bancheta din
spate a volkswagenului
părinţilor mei

nu mă supar să şti
mai sunt doi ani
şi imi iau eu carnet de conducere
şi tot atunci îmi iau
ai mei maşina
cu tracţiune 4x4
probabil BMW X5
şi nu vor mai fi probleme

dar totuşi
oricum va trebui să facem
odată si odată
dragoste în autobuz

pe când eram adolescent

îmi place că ţigara are tutun
dar mai mult îmi place
că scoate fum..


toamna
soarele e pretextul ochelarilor
aşa cum
iarna
moartea e pretextul
negrului


mi-am pierdut buletinul
în timp
ce-l căutam pe-al tău
pe linia 1 din gara
de sud
din bucale


..şi de n-ar exista oglinzi
m-aş reflecta în ochii voştrii
sa văd cum ies
aburii pe nas


nu mi-e frica nici de
conştiinţa mea


doar e
glasul lumii

www punct

fericirea se poate găsi
oricând
dacă ai viteza mare şi
oriunde
dacă ai wireless

totul e să crezi

iepurii circulă prin cabluri
mai rapid decât sângele prin vene
iar cotaţia e mare şi creşte
odată cu fiecare coş de pe faţă

te-am căutat o viaţa-ntreagă
insă google mi te-a găsit în 0.12 secunde
de 49,700,000 ori şi arătai
mult mai slabă, mai frumoasă

dau search în fiecare zi
numelui meu
pe wikipedia sperând că
voi exista şi eu odată

Candela

Il privea ochii. El se uita undeva, intr-un punct transcendent, inafara lumii. Era pierdut. Vazand ca nu o priveste se intoarse cu fata spre usa. "La revedere, Daniel". Deschise usa incet, inca sperand ca se va intampla ceva. Dar el inca nu isi revenii. Se uita cu o atentie desavarsita in acel vid. Usa se inchisese.

Sunetul acela, de inchidere a usii, avea sa ii rasune in cap mult timp. Si desi nu era prima oara cand il auzea, de data asta a fost asemenea unei note distorsionate. L-a infiorat. De data aceasta, usa se inchisese cu o solemnitate rara. Poate a doua sau a treia de pana atunci. Prima a fost desigur, cand a deschis-o iar a doua ar fi probabil dupa ce s-a inchis in urma unei seri calde de Iulie. Doar ca atunci se inchisese incet, printre saruturi de ramas bun. Acum nici privirile nu se mai sarutau, nu se mai atingeau. Nici macar...

"Pa-pa" a raspuns si el intr-un tarziu unei fiinte ce deja nu se mai afla in camera. Retardul acesta, de nu ar fi fost, nu ar fi produs vreo schimbare. Deznodamantul ar fi fost tot acelasi, asa ca nu se invinuia. Spontaneitatea nu le-ar fi adus salvarea, mai ales ca tot ea le-a adus naruirea. Nu se putea face nimic, atunci, pe moment, daca s-ar mai fi putut face ceva vreodata.

In cele din urma, clipi si tot atunci reveni printre muritori. Se uita inprejur, nauc. A fost surprins sa vada ca totul e exact asa cum a fost acum cinci, zece minute.

Trecu in sufragerie si se tranti pe fotoliu si lua telecomanda de pe podea. La televizor aceleasi stiri de dimineata despre Pasti. PRO Tv, Antena 1, 2 ,3, Realitatea, Acasa, Prima, B1, peste tot despre pregatiri de Pasti, preparate de Pasti, traditii de Pasti, oua de Pasti, pasca de Pasti. Daca nu era de atatea stiri si de atatea mesaje de sarbatori n-ar fi stiut ca sosise pastele.

Telefonul vibra pe undeva sub haine. Inca doua mesaje. Acelasi mesaj anodin, din gura in gura, trimis la nesfarsit spre imbogatirea firmelor de telefonie mobila. "Pasti fericit si toate cele bune!". Primul mesaj era de la un numar necunoscut iar al doilea, identic, de la un prieten vechi de acasa. Arunca telefonul pe fotoliu fara sa raspunda.

Dar fix dupa ce il arunca mersese si il lua inapoi. Se uita la ora. Era 11 si 23 de minute. Inca mai era timp daca dorea sa mearga la inviere. Ii era lehamite de incaperea in care se afla, de doua zile aproape. Ii trecu prin cap de asemenea sa mearga printr-un club, sau o crasma sa bea. Dar si-a zis ca ar fi prea banal. Si in plus, isi amintea cu maicasa ii zicea sa fie bun in perioada asta, sa nu bea, sa nu injure, sa fie mai bun. Nu ii trimisese nici dansei mesaj.

In fine, isi schimba pantalonii, lua o bluza ca oricare alta, deloc sofisticata, o pereche de pantof sport negrii si paltonul. Se pregati sa iasa din casa, ba chiar deschise si usa cand isi aminti ca uita ceva. Deschise raftul de sus din bucatarie si isi lua si candela cu el. Auzise de pe la stiri ca venise Lumina Sfanta, tocmai din Israel in Romania. Nu ca l-ar fi interesat in acel moment detaliul acesta, dar il facuse sa isi ia cu el candela primita de la mama lui.

Afara, lumea se indrepta agale in acelasi directie. Numai de Pasti puteai sa vezi atat de multa lume de toate varstele, la o ora ca aceea afara. Familii cu copii, cupluri de tineri si cupluri de batrani, adolescenti. Unii aveau in mana, pe langa candela sau lumanare si cosul cu mancaruri ce avea sa fie sfintit la urma. Strazile nu puteau fi mai libere ca acum. Din cand in cand, mai trecea o masina grabita, probabil sa ajunga acasa de la serviciu sau cine stie.

Biserica nu era la departare se bloc. Cam la vreo 2 strazi distanta. Lumea curgea toata in aceeasi directie, asa ca nu trebuia sa stie exact drumul, fiindca nu mai trecuse pe acolo de ceva timp. Era bucuros oarecum. Isi amintea de vremurile cand mergea cu maicasa la Inviere si cum nu putea sa vada prin multime. Sau de cum o ajuta sa prepare pasca sau ouale rosii. Copilarie.

Cand sosi la biserica, curtea si strada era plina de oameni. De Pasti toata lumea e crestin. Se gandea adesea ca sunt prea multe biserici. Atunci realiza ca de ar fi asa in fiece Duminica, tot n-ar fi de ajuns. Cauta un loc mai bun, ca sa vada si el odata, ce se intampla in fata. Pe fetele oamenilor se citea o fericire tainuita, pe care o vedea in piosenia mamei lui. Plozii cascau ochii uimiti de atata gramada. Nimeni parca nu avea somn. Copii un pic mai mari jubilau ca trecuse de ora lor de culcare si sunt afara in loc sa fie in pat.

Baga mana in buzunar. Cauta in cel din dreapta, apoi in cel din stanga. Nimic. Isi uita telefonul acasa iar ceas la mana nu purta. Se pierduse in timp. Nu ii paru rau. Macar acum sa isi ia si el timp liber in fata timpului. Se bucura ca scapase si de greutatea telefonului un buzunare. Avea doar o cheie si atat.

Incepu sa i se faca un pic frig, desi vremea era frumoasa. Vantul batea un pic, dar era stabil.

"Hristos a invitat" auzi o soapta in spatele lui. "Adevarat a inviat" se auzi raspunsul tot pe acelasi ton. Asta insemna ca se facu ora 00:00. In momentul urmator, vocea preotului se auzi din amplificarea se rasua in tot cartierul. "Veniti de luati Lumina!" batranii care inca mai aveau vlaga se impingeau cu fervoare fanatica sa ia primii lumina. Imbulzeala aceea il irita, si se bucura ca nu se bagase prea in fata. Lumina se imprastie usor, din lumanare in lumanare. In cele din urma ajunsese si la doamna din fata lui. Aceasta se intorsese sa imparta si celor din jur. Daniel scoase capacul metalic de pe candela iar doamna baga lumanarea sa ii aprinda candela. Se uita cu un interest de savant la flama dat fiind faptul ca venise tocmai de la Sfantul Mormant. Dar arata la fel. Zambi la curiozitatea lui infantila.

Se raspandi un miros de ceara topita si plastic ars peste tot. In alte situatii poate deranjanta, in acel moment avea un farmec nemaipomenit, de parca un alt miros mai potrivit nu s-ar fi gasit. Oamenii cu lumanari tineau mana in fata lor ca sa nu le stinga vantul, iar cei cu candelele, le tineau cu ambele maini pentru a se incalzi. Unele se mai stingeau, dar nu era problema caci oriunde te suceai, gaseai Lumina Sfanta.

Urma Sfanta Evanghelie de la Matei citire. "Sa luam aminte!". I se facu pielea de gaina. Nu stia daca era din cauza frigului sau a vocii sau fuziunea lor, dar avea un sentiment placut. Asculta cu sufletul la gura fiecare cuvant spus intr-o melodie perpetua, asa cum se citeste de obicei. Note domoale invaluite intr-un misticism oriental, vibrato lungi cu taieri ce lasa un ecou maritim. Desi o mai auzise de cateva ori in copilarie, parca era intaia oara.

"Hristos a inviat!" zise preotul dupa ce termina de citit. "Adevarat a inviat!" au raspuns enoriasii. Spusese pilda Se inconjura biserica, dar dansul nu intra il convoi. Astepta cu alte persoane in curte. Cand au ajuns, preotul batu in poarta biserici. Se deschise iar preotul insotit de enoriasi intrara. O parte din lume incepu sa se disperseze, fiecare luand un drum diferit spre casele lor in deosebire de momentul sosirii cand toti aveau aceasi directie si acelasi sens.

Dansul ramasese inca in curte, nestiind ce sa faca. Obosit nu era deloc, si acasa nu vroia sa mearga. Inaintea sa lumea termina de intrat in biserica. Ultimul domn ce intrase si avea sa inchida si usa il vazu si ii facu un semn fratern sa vina. Nu a stiut de ce, dar se lasa complet influentat de acea chemare, Divina intr-un fel.

Biserica era plina. Pridvorul era plin asa ca inainta in naos. Acolo isi gasi un loc si se puse acolo. Slujba era exact cum si-o amintea. Ba chiar isi aducea aminte si unele momente. Spre exemplu cand se saruta Evanghelia sau pogorarea Duhului Sfant. Ambientul oflactiv dat de tamaie si de ceara combinat cu cel senzitiv de moleseala, dadea o stare halucinanta.

Usor usor, cascatul deveni molipsitor, si aproape toata lumea ducea mana la gura. Daniel, mai mult din orgoliu decat din credinta, se stradui sa nu caste. Bioritmul incepu sa dea roade. Pleoapele curgeau peste ochi si totul deveni mai mult un razboi dintre vis si realitate. Atentia era greu sa ti-o mentii. Doar cei mai antrenati puteai sa si-o mentina.

Lumea incepu sa revina pentru momentul sfintirii cosurilor. Se uita la ceasul domnului de langa el. Se facuse ora 3. Nici nu ii venea sa creada. Preotul iesi impreuna cu diaconul ce tinea o galatea cu aghiazma ce se imbrastia peste tot. Invierea se termina.

Cand iesi din naos, vazu un sir lung de cosuri ce se intindea pana in strada. Fiecare cos avea o lumanare aparinsa ce iesea din el. Strazile erau pline de oameni ce purtau lumina. Pamantul se facuse una cu cerul iar fiecare candela era o stea. Cerul isi privea reflexia in pamant.

Daniel o lua spre drumul spre casa, singur. Vantul incepu sa bata mai tare decat la miezul noptii. Lumea ramasese in urma lui, mergand agale, cu grija sa nu sa li se stinga lumanarea.

Cand ajunse pe strada lui, in cale ii iesi o batranica. "Flacaule, nu-mi dai mie nitel lumina?". Dumneaei avea de asemenea o candela. Era greu sa aprinda candela cu o alta candela. Dar batrana isi lua lumanarea din candela si incerca sa atinga fitilul de flama candelei lui Daniel. La un moment dat crezu ca reusi si cand scoase lumanarea vantul risipi toata lumina.

"Na"zise baba si merse mai departe sa caute lumina.

Ce-i drept, s-a cam intristat dar o lua inainte spre casa. Ajunse in fata scarii blocului dar chiar in parculetul de langa el vazu un grup de tineri ce radeau grosolan si zgomotos si ciocneau pahare. Unul din ei isi aprinse o tigara cu Lumina dintr-o candela. Ceilalti se distrau pe seama lui. Dupa aceea plecara mai departe lasand in urma o dara de scuipat. De asemenea lasara si candela acolo. Daneil se apropie si lua candela cu grija sa nu se stinga...

Intra in final in casa cu fitilul inca arzand. Aseza ambele candele pe masa si trecu in sufragerie dupa ce se descalata si dezbraca de palton. Se aseza incet pe fotoliu, chiar langa telefon. Avea un mesaj primit.

"Mama, 00:01 AM
Hristos a inviat! "

o spovedanie

când eram
mic îmi doream să ajung Iisus sau marinar
m-am ras şi mi-am dat seama
că de fapt
sunt unul şi acelaşi
chiar şi asa mi-am zis
că pot să-mi bag picioarele
în apă
deja crucea avea fisuri
şi c-o nimfă nu puteam să le astup

acum
stau la umbra unui sân şi sparg beşici
din care curge miere
dulce-acrişoară
pe care-o lingem amândoi
apoi
cu mâinile cu ochii
cu rujul cu oja
şi cu tot restul jucăriilor

şi de mi-ar da tata
odată cheile de la masină
ca să zic aşa
poate că aş intra cu ea
în toate semnele de circulaţie ce mi-ar zice
stai
doar ca să mi se umfle airbagul în faţă

noroc de tine ca ţii capul pe frână
şi de mine că scriu poezii prin biserici

Cameleonul

Spermatozoidul a fecundat ovulul si a dat nastere celulei ou. Matematica era perfecta! Douazeci si trei de grupe, patruzeci si sase de cromozomi imaculati, la locurile lor, gata sa creeze o noua viata. Aceast zigot s-a dezvoltat lent, dar sigur, pe parcursul a catorva luni. In acest timp el se gandea la felul in care va fi, atunci cand va intra in lume. Avea planuri marete, ca orice zigot, vroia sa schimbe fata pamantului, numele sa nu i se volatilizeze odata cu moartea sa. Era prezumtios. Dar dupa cum ati observat, desi nici macar nu se nascuse, el se gandea deja la moarte...

Dupa o vreme de sedere in caldura uterului se simti strivit de imprejur si impins catre o lumina orbitoare. Miracolul se indeplini. Iesi plangand. Creeatia era perfecta. Simtea cum lumina ii arde umoarea ochilor dar usor, usor, lumina incepu sa capete umbre, apoi umbrele luara forme si in final formele luara viata. Se privi in reflextia unei melancolii. In acel moment fu izbit de o tristete coplesitoare. Fata ii era verde pe care erau trasate linii rosii si galbene, ochii ii erau de asemenea mari si verzi iar capul lat si gat ingust. Picioarele ii erau scurte si inguste. Se freca la ochi, probabil nu isi revenise complet. Dar imaginea isi relua structura sa initiala.

Nu stia ce merse prost. Totul a fost perfect! Stiinta a fost de partea lui, nu avea ce sa mearga prost! Respectase toate legiile si regulile universale si totusi ... Totusi reflexia sa se holba la el inmarmurita. Lumea proaspata in care intrase i se spulbera sub picioare si simti cum cade parca intr-un vid cosmic.

Initial voi sa se intoarca inapoi in uter, sa sucombe in sorgintea sa pentru a putea scapa de ea dar cu speranta unei noi. Dar era in zadar caci o data ce iesi, cordonul ombilical i se reteza iar drumul inapoi se obtura. Nu mai exista cale de intoarcere spre nefiinta decat moartea. Dar era prea las pentru a putea sa-si curme singur viata.

Se uita din jur imprejur sa se asigure ca nimeni nu il vazuse. O liniste nesatioasa se prelingea in jurul lui. Se hotari sa-si inceapa viata si pleca.

Si cum se plimba prin jungla, fara scop, fara directie, auzi cum ceva se apropie de dansul. Avea un fosnet cutremurator si respiratia i se auzea adanca. Se panica si, instinctiv, se camufla intr-un tablou cu o pipa lucioasa de René Magritte, ce se afla intamplator in spatele lui. Bestia se apropie. Era Lumea. Era o fiinta extraordinara, cu mii de capete dar cu o singura inima. Avea imbracata o toga de calomnii cusuta manual si in mana tinea o gura. Si iata ca Lumea privi creatura. Se invarti in jurul ei de cateva ori, analizand-o meticulos. Camuflatul era atat de ridgid incat nu facuse o singura miscare, din frica sa nu se compromita. Lumea facu doi pasi inapoi, il privi in ansamblu, si trecu mai departe. Suprvaietuise.

Acum ca deveni constient de noua sa putere, ii deveni indispensabila. Asa ca de fiecare data cand simtea ca se apropie iarasi Lumea, se camufla in ce ii era la indemana. Astfel se facu ca o data se travesti intr-o teava grea, neagra si ruginita iar Lumea trecu din nou mai departe. O data s-a deghizat intr-o vita de vie cu struguri rosii si Lumea facu la fel. Altadata disimula un atom perfect ce plutea vis-a-vis de o cruce din lemn din care ieseau ghimpi. Toate astea le facu din frica sa nu fie descoperit, din frica de Lume, din frica de moarte. Aceasta fobie care se nascuse odata cu el, acum ii contura toata viata sa. Se putea observa cu ochiul liber din inflexibilitatea sa atunci cand lua un aspect anume. Si o parte din Lumea isi dadu seama ca nu avea naturalete, ca era prea sistematizat organismul sau. Era trist deoarece isi irosea propria persoana si propriul eu.

Si se intampla o data sa auda acel fosnet tulburator pentru el in jurul sau. Se sperie foarte tare cand vazu ca prin jurul sau nu era nimic cu ce sa se poate camufla. Asa ca o lua la fuga, si se impiedica, si cazu si se lovi. Blestema ziua in care se nascuse si picioarele scurte pe care le avea. Fosnetul devenea din ce in ce mai puternic. Nu mai avea unde fugi.

Dar deodata se simti salvat caci vazu o rama din ochi albastri si se tari cu spatele pana la ea, camuflandu-se.

Sosi Lumea. Expresia ei era diferita fata de celalalte dati cand privea cu o fizionomie lehametita. Se invarti in jurul lui analizandu-l foarte detaliat. Acesta statea ranit pe jos incercand sa inteleaga interesul acela nemaiintalnit pana atunci. Lumea facu un pas inapoi si il privi in ansamblu. El intrase in hiperventilatie. Gura Lumii din mana ii zambi.

Acesta ramasese stupefiat intins pe jos. Se contorsiona, iar prinsa de rama aceea din ochi albastri statea o proiectie identica cu a lui.

Era o oglinda...

Geniu aglomerat

Am observat ca din ce in ce mai multa lume isi intoarce fata spre literatura. Am putea de asemenea asocia acest caz cu cel al intoarcerii fetei catre Dumnezeu. Diferenta dintre cele doua este ca mai multa lume isi intoarce fata de la Dumnezeu, sau cel putin incerca sa o faca pentru a da impresia ca si-au intors fata spre literatura. In fine...

Literatura a dat de-a lungul timpului a nastere la o multime de adepti care sa ii raspandeasca si sa ii inmulteasca podoabele. Din nou, acest caz poate fi asemanat cu Dumnezeu si cu apostolii si propovaduirea Biblei si inmultirea invataturilor bisericesti. Dar revenind ... Pasiunea pentru literatura si fervoarea ce a fost inspirata in ipochimeni a fost precum un suflu al vietii pentru embrionul ce avea sa dea nastere unui artist. Dumnezeu - sfinti. Si desi se spune ca un artist nu poate sa fie mai abitir decat altul, exista oameni etichetati ca si genii, deoarece, fundamental, literatura este un mediu prin care omul isi testeaza inteligenta. Cazul acesta nu poate fi asemanat ca si cele precedente.

Problema geniului (este cu adevarat o problema) este una interesanta mai ales datorita raritatii sale. Truism necesar pentru contruirea ideii. Remarc ca in literatura se nasc genii pe zi ce trece. Sau cel putin cuvantul geniu este aruncat in toate directiile. Astfel se face ca literatura a devenit un fel de refugiu pentru genii. Si asta pentru ca e mult mai usor a fi geniu in literatura, sau cel putin mai usor de voalat, decat a fi geniu in stiinte reale precum fizica sau matematica deoarece e mai greu sa fii concret decat ambiguu. Fizica il are pe Newton si pe Einstien. Literatura ii are pe Shakespeare, pe Goethe, pe Dante, Eminescu, Eliade si multi, multi, multi altii iar numarul creste pe zi, poezie, eseu ce trece.

O singura metafora poate fi dovada unei genialitati literare, or printr-un calcul ati dovedi genialitatea e mai dificil. Un geniu stiintific trebuie sa fie un vizionar, sa fie un Moise pentru a primi statutul de geniu. E= mc la patrat este expresia ce are in spatele ei ani de cercetare. "Traind in cercul vostru strant/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece" are in arhiva ei scrisa istoria unui moment de inspiratie. Poate ca e un avantaj cam nejust, faptul ca literatura este inzestrata cu muze iar stiinta nu. Stiinta are merele ce cad in cap.

E lesne sa primesti felicitari pentru o poezie sau o compunere. E dificil sa primesti laude pe baza unui calcul sau a unei teoreme. Asta daca iti pasa de felicitari pentru coeficentul tau de inteligenta...

Literatura te face sa te simti destept. E cam inghesuit desi...

Ai grija sa nu devii geniu. Te vei simti prost.

Plimbarea dintr-o dimineata de primavara

Era o dimineata de primavara, in luna lui aprilie, chiar in prima zi a lunii din cate mi-a spus lumea, cand parintii mei s-au hotarat sa ma scoata la o plimbare matinala. Soarele atarna flegmatic de un nor si lumina livid. Pasari nu erau, nici fluturi, doar cateva ciori se agatau de cablurile de internet ce se intindeau de la un bloc la altul. Copacii incercau sa-si creasca frunzele cat mai rapid, inainte sa expire timpul dat. Cu toate acestea eram foarte entuziasmat sa ies dupa atata timp din casa.

Strazile mi se pareau frumoase, curate iar cainii, mi se parea, ca fceau peisajul urban mai vesel. Oamenii treaceau, isi zambeau, se salutau, ba chiar se opreau de fiecare data cand avea cineva nevoie de ajutor.

Mama si cu tata ma tineau foarte strans de mana cu o pasiune arzatoare de a nu-mi da drumul niciodata. Mana nu imi ardea desi. Mama avea parul brunet si purta ochelari exagerat de rotunzi si mari peste ochii ei caprui, dar erau la moda iar tata statea cu spatele drept si capul sus, doar din cand in cand mai statea pe loc repaus si fuma o tigare. Mama isi stinse tigara exact inainte sa iesim din casa. Amandoi pareau ca se iubesc atat de mult si ma simteam cumva stanjenit asa ... stand intre ei, la mijloc. Ma intrebam daca nu le este oare dor sa se plimbe doar ei doi, singuri de mana.

Primul loc pe langa care imi amintesc sa fi trecut atunci a fost marea. Nu mai vazusem vreodata o cantitate atat de mare de apa. Comparativ cu cada noastra de acasa din fonta dublu emailata, acel loc parea cogeamite. Nisipul imi parea precum firimiturile de paine cauzute de la masa. Pe plaja vedeam copii putin mai mari decat mine cum sapau cu lopatele in nisip si femei facand topless in bikini. Fusese prima oara cand privisem corpul unei fiinte ce seamana foarte mult cu al mamei.

Atunci, in acel moment, ma cuprinsese o emotie ciudata, ancestrala, ce imi dadea senzatia de just si gresit in acelasi timp. Nu mai simtisem asa ceva vreodata.

Sentimentul se volatiliza caci schimbasem strada. O luasem la dreapta. Pe acolo era un drum ingust si murdar, pavat cu intentii bune in pofida aparentelor. Tata o luase inainte sa dea noroiul la o parte, asa ca pe parcursul acelui drum am stat doar cu mama iar pe tata il vedeam rar. Ne tineam amandoi stransi de mana. Pe o parte a acelui drum era un spital enorm cu geamuri din termopan. Privind pe una din miile de ferestre, un grup de doctori se uitau la mine cu o seringa pregatita de o punctie lombara. In incinta mai era un pat cu un stativ de care atarna o perfuzie cu infuzie de viata. Deasupra patului era o icoana cu Maica Domnului si Pruncul. Vis-a-vis de spital era gradinita si scoala primara. In una din clase, a 7-a sau a 8-a parca, un elev era scos la lectie. Pe tabla erau insirate cifre, radicali, fractii, paralelograme, teoreme, adunari si impartiri. Picioarele-i tremurau un pic si inima-i accelera. Profesorul statea molcom la catedra, isi curata unghiile. Dupa un timp il trimisese la loc si iscali ceva pe o bucata de hartie. Patru.

Dupa un timp ajunsesem la capatul acelui drum, un pic murdari ce-i drept dar teferi. Tata ne astepta la capat fumand o tigara. Tot acolo il vazusem pe bunicu cum lustruia un os. Ne luaram de mana inapoi si o luaram in stanga, iesind pe bulevard.

Desi era bulevardul, strazile nu mai pareau atat de frumoase, gropi imense aparura iar copii de la mare cu lopetile lucrau la ele in timp ce acostau femei cu haine mulate. Despre caini aflasem ca se numesc de fapt vagabonzi iar oamenii nu mai zambeau, imi dadusem seama ca nici salutul nu se face cu un deget iar singurul mod prin care se puteau oprii era la semafor.

Pe bulevard era liceul, pubul si biblioteca. Se mai insorise afara putin. Avea sa fie vreme frumoasa. Cea mai frumoasa din toata plimbarea imi zisera parintii. Un adolescent statea la umbra unui cearceaf si fuma tutun oferit de anturaj si de prietena lui. Plamanii lui in timpul asta ar fi vrut sa tuseasca, dar mintea lui nu vroia sa-i lase. In biblioteca era un grup de domni cu ochii luciosi si mari si ciudat imbracati. Unul avea o mantie de flori, altul o flanela grena, unul era intr-un sicriu, altul in tinichea. In liceu un elev statea la usa unei clase, ascultand povestea lui Jenny.

Acolo, prin acel valmasag vazusem o fatuca bruneta ( as zice bruneta aidoma mamei dar dansa de-a lungul drumui se vopsise ) cu ochii caprui (precum ai mamei) . Nu era tocmai idealul eminescian, dar era idealul meu. Nici 90 60 90 nu avea dar nu conta. Nu se dadea cu ruj, purta pantaloni, nu se simtea comoda pe tocuri, in fine, era mai baietoaica. Era remarcabila, neintinata. Si surprinzator ii placea si ei de mine.

Parintilor, si ai mei si ai ei, le-a fost greu probabil sa ne vada cum usor, usor tragem palma din caldura mainilor lor pentru a putea sa ne luam noi. Pasiunea lor de a nu-mi da drumul niciodata, desi stiuta de la bun inceput subreda, se prabusea. Nu aveau oricum de ales...

O luasem de mana si, ce-i drept, la inceput era transpirata un pic. Dupa un timp mana incepu sa-mi arda.

.............................................................................................................................................................. si de acolo inainte am uitat ...

cred ca in continoare parintii mei se obisnuisera in final, si ma lasara cu acea fatuca, ba chiar se mutara pe cealalta parte de strada, sa ne dea putina intimitate. La un moment dat stiu ca am cules niste gipsofila si o am pus-o intr-o vaza cu apa minerala. Apoi vaza s-a spart si apa se rupse si din ea crescu un ghiocel alb, virgin, cu ochii mei si parul ei...

Dupa un timp bunica, apoi tata apoi mama se intalnira cu bunicu sa lustruiasca oase. Ghiocelul inflori mai proaspat decat noi, iar apoi ii dadusem si noi drumul asa cum facura si parintii nostrii si se incrucisa cu o un trandafir, rosu, cel mai rosu! si iesira, comform legilor mendeliene, niste flori roz...

In cele din urma, am obosit si ne-am hotarat sa mergem sa ne intalnim cu ai nostrii sa lustruim si noi oase cu ei, si poate, cine stie? cine ar putea stii vreodata cu siguranta...? , sa ne intoarcem acasa ... si sa ne mai plimbam o data ...

Dress to impress

Prima oara cand m-am imbracat pentru a impresiona a fost, din cate imi aduc aminte, prin clasa a 7-a. Prima si prima oara am incercat vesmantul lui Eminescu. Desi o luasem mai mult ca toata lumea ma indemna sa o imbrac. Imi placea ce-i drept. Era un fel de mantie din flori de tei prin care se incalceau rauri curgand agale, purtand petale de flori albastre si cuiburi de somnoroase pasarele. Lumea o aprecia si o admira, dar dupa un timp incepuse sa ma manance si sa ma irite, asa ca am dat-o jos.

Nu mult trecuse ca imi luasem alta haina. Haina aceasta era diferita... Era mai degraba o flanela grena, putin murdara si prafuita cu nisip Indian. Era cea a lui Eliade. Mirosea innabusitor de frumos, aproape alcoolic, ca un parfum de smochine prea proeminent. Imi dadea o stare de beatitudine profunda si ma lasam cuprins de ceea ce parea a fi chiar nirvana. Am renuntat cu greu la ea, dar bubite incepura sa imi apara pe piele asa ca am dezbracat-o si pe ea.

Pe Bacovia l-am imbracat apoi. Costumul acesta era din scandure ude si grele, legate una de alta cu pioneze de plumb. Lemnul era negru, greu, parea a fi din abanos si daca il loveai scotea un sunet asemanator cu toaca unui schit. Iar sincer sa fiu, nici nu-i observasem forma inainte sa o dau jos fiindca imi intrase aschii murate in piele - avea forma unui sicriu.

A urmat apoi una bizara. Aceasta era din aluminiu sculptat cu o dalta de sange si lustruit cu ochiul lui Homer. Chiar si asa, am imbracat-o cu fervoare si imi placea cum straluceam in ea. Eram oarecum ca omul de tinichea, doar ca mai rece. Uneori era un pic comica, asemanarea asta, dar nu-mi pasa. Eu stiam ce e aluminiul si ce e tinicheaua. Sau asa credeam. Desi aluminiul e rezistent la rugina, unii zic ca nu ruginesc niciodata, pete maronii incepura sa apara. Incepusem sa ma si tai in ea, si din frica uneori nici nu ma miscam. Asa ca daudusem si haina lui Nichita jos.

Stiam ca nu fac bine, stiam ca de fapt comiteam un oarecare pacat fata de ei, fata de mine. Un fel de sacrilegiu prin ipocrizie literara. Eram precum un fotomodel - apreciat pe dinafara, gol pe dinauntru, purtat de curentul modei. Dar tot timpul incercam sa scap de gandul asta, ca si cum as fi crezut ca scap o data cu el si de fapt in sine. Dar nu puteam sa-mi astup urechiile fata de glasul constiintei...

Ma pregateam sa ma strecor intr-o alta haina, noua, cu care urma probabil sa impresionez si sa primesc aprecieri. Materialul era fin, din catifea ruseasca desi un pic ingalbenita, dar, doar pentru o secunda ridicasem capul si tintii privirea fix in oglinda. Ma rosii in obraji si o emotie ciudata, ma cuprinsese, aproape pudica. Ma acoperisem repede cu haina de langa mine si ramasesem acolo, singur, ravasit in fata oglinzii. Inghiteam in sec noduri si nu reuseam sa scap de nici unul. Usor, cu frica chiar, indepartasem haina aceea de pe mine, si ma ridicai frisonand. Ma speriesem aproape de paloarea mea, iar toate acele bubite, zgarieturi iritari, aratau ca pete de visine pe un cearceaf de bumbac natural. Era ca un soi de panza pe care trebuia sa-mi pictez chipul.

Ma asezasem pe parchet, si desi era racoros, nu-l simteam. Parca nu aveam nimic sub mine. Pe fata-mi imberba, apareau fire subtiri, dar rezistente, de par negru. Cu alifie ma unsesem pe piele in speranta ca imi vor trece leziunile, dar n-a fost asa. Oricat as fi incercat, ranile nu mai treceau. Erau cicatrici camuflate. Si in sfarsit imi paru rau pentru toate acele feluri de a ma acoperi. Acum stateam ca Adam si Eva in Eden - Eva fiind corpu-mi - , nerusinati de propria goliciune...

In final, ma impacasem cu mine, cu bubitele, iritarile, aschiile si zgarieturile mele.

Atunci, stand in fata oglinzii, imi luasem un condei, si inmuindu-l in vopsea multicolora, incepusem sa ma pictez in cuvinte pe tot corpul.

Acum, stand in fata aceleasi oglinzi, stau cu acelasi condei in mana, inmuiat in aceeasi vopsea multicolora, continui sa-mi pictez in diferite cuvinte, tot corpul...

Volei

...si aruncara mingea.

Terenul era un pic cam aglomerat, dar era in regula.

Se vedeau unul pe celalalt

prin valmasag, asta conta. Terenul era marcat cu linii fine, rosii,

iar pe la margini, albe...

Mingea era mai degraba un ghemotoc

din fire lungi, subtiri, ingalbenite, de plumb.

O gasira intr-o teasta, pe Venus.

Intr-o zi dansului

mainile-i erau asudate si, inevitabil, scapase mingea.

Toata lumea se opri, si se holba,

soptea si intreba:

"De ce oare a scapat mingea?"

"... si jucat atat de bine ... "

Numai ea n-a intrebat nimic.

Dupa o saptamana abia, mainle i se uscara,

si agale ridicara din nou mingea.

Era mult mai usoara de data asta.

Si fara nici o garantie ca va primi, dansul servi.

Mare-i fu mirarea,

cand vazu ca i-o lovi,

cu putere,

inapoi.

Mai abitir ca inainte,

ghemotocul zbura si chiar zgaria

uneori,

si cerul.

Pe parcurs, lumea-ncet se risipi,

steaua apoi se lincai,

ochiul alb se albastri...

...pana am ramas doar noi doi,

si liniile de foc.

Bemol si diez.

Acum vreo 10 luni aproape, ne hotaraseram sa cantam impreuna. Am hotarat sa ne alegem cate un instrument cu care sa facem armonia fiindca vocile noastre aveau sa isi repete aceleasi doua cuvinte incontinuu. Am incercat violoncelul. Era prea grav. Contrabasul, la fel. Trompeta, prea ascutita. Clarinetul, prea cuminte. In fine, am cautat cat am cautat, pana am gasit vioara si chitara. Eu alesesem vioara, iar tu chitara.

La inceput eram amandoi cam stangaci, ce-i drept. Notele sunau un pic fals, ba uneori chiar ieseau din gama. Gama solului. Treceam din Fa in Si, apoi pe Re si terminam cu Do. Si pe deasupra, cantam in bemol. Cantam in bemol fiindca vocile noastre nu puteau urca prea sus. Cum sa poata, cand eu eram bass iar tu alto? Coardele nici ele nu se puteau intinde prea mult, altfel s-ar fi rupt.

Asadar, ne acordaram dar nu stiam ce sa cantam. Intr-adevar, am plagiat la inceput niste piese. Am facut cover la Nothing else matters sau Love is all you need. Cateodata cantam Sonata lunii sau uneori chiar Balada lui Porumbescu, chiar daca ei nu prea ii placea. Nu zic ca nu ne ieseau bine, doar ca nu erau piesele noastre. Ne trebuia o compozitie proprie. Ne trebuia balada noastra.

Astfel, fiecare a inceput sa caute un curs melodic. Veneam zilnic fiecare cu cate o nota si o treceam pe o partitura. A fost desi mai mult instinctiv decat gandita piesa, fiindca teorie muzicala nu stiam prea multa. Dar cui ii trebuie teorie muzicala atunci cand simte? Versuri concrete nu aveam. Le faceam pe loc, asa cum simteam ca trebuie. Si iata, cam la vreo 4-5 luni de la momentul initierii, aveam deja piesa noastra. Are note majore, multe, dar uneori, si minore, ca sa ii confere acea magie. O piesa doar din note majore devine obositoare. Te-ar durea obraji, de la atata zambit. Are si note inalte, si note joase, si tot ce e intre. Are si clipe de tacere, fiindca, asa cum zicea si Debussy, muzica e linistea dintre note. E ceea ce le da putere.

Acum, 6 luni mai tarziu, cantam aceeasi piesa,dar ceva s-a schimbat. Acum cantam din diez. Cu usurinta chiar. Incet, incet, am reusit sa ne intindem corzile vocale si instrumentale, astfel incat sa nu aiba prea multa presiune si sa se rupa. Si tot le intindem, si le intindem si urcam mai sus, si mai sus...

Ah! Si gama! Am schimbat si gama.

Cantam in gama norilor.