TPL

uneori aş vrea să facem
dragoste într-un autobuz
fără să plătim
cei 2 lei pentru bilet
şi să ne vadă
tatăl tău

dar
uneori mă gândesc că e
mai bine aici
pe bancheta din
spate a volkswagenului
părinţilor mei

nu mă supar să şti
mai sunt doi ani
şi imi iau eu carnet de conducere
şi tot atunci îmi iau
ai mei maşina
cu tracţiune 4x4
probabil BMW X5
şi nu vor mai fi probleme

dar totuşi
oricum va trebui să facem
odată si odată
dragoste în autobuz

Plimbarea dintr-o dimineata de primavara

Era o dimineata de primavara, in luna lui aprilie, chiar in prima zi a lunii din cate mi-a spus lumea, cand parintii mei s-au hotarat sa ma scoata la o plimbare matinala. Soarele atarna flegmatic de un nor si lumina livid. Pasari nu erau, nici fluturi, doar cateva ciori se agatau de cablurile de internet ce se intindeau de la un bloc la altul. Copacii incercau sa-si creasca frunzele cat mai rapid, inainte sa expire timpul dat. Cu toate acestea eram foarte entuziasmat sa ies dupa atata timp din casa.

Strazile mi se pareau frumoase, curate iar cainii, mi se parea, ca fceau peisajul urban mai vesel. Oamenii treaceau, isi zambeau, se salutau, ba chiar se opreau de fiecare data cand avea cineva nevoie de ajutor.

Mama si cu tata ma tineau foarte strans de mana cu o pasiune arzatoare de a nu-mi da drumul niciodata. Mana nu imi ardea desi. Mama avea parul brunet si purta ochelari exagerat de rotunzi si mari peste ochii ei caprui, dar erau la moda iar tata statea cu spatele drept si capul sus, doar din cand in cand mai statea pe loc repaus si fuma o tigare. Mama isi stinse tigara exact inainte sa iesim din casa. Amandoi pareau ca se iubesc atat de mult si ma simteam cumva stanjenit asa ... stand intre ei, la mijloc. Ma intrebam daca nu le este oare dor sa se plimbe doar ei doi, singuri de mana.

Primul loc pe langa care imi amintesc sa fi trecut atunci a fost marea. Nu mai vazusem vreodata o cantitate atat de mare de apa. Comparativ cu cada noastra de acasa din fonta dublu emailata, acel loc parea cogeamite. Nisipul imi parea precum firimiturile de paine cauzute de la masa. Pe plaja vedeam copii putin mai mari decat mine cum sapau cu lopatele in nisip si femei facand topless in bikini. Fusese prima oara cand privisem corpul unei fiinte ce seamana foarte mult cu al mamei.

Atunci, in acel moment, ma cuprinsese o emotie ciudata, ancestrala, ce imi dadea senzatia de just si gresit in acelasi timp. Nu mai simtisem asa ceva vreodata.

Sentimentul se volatiliza caci schimbasem strada. O luasem la dreapta. Pe acolo era un drum ingust si murdar, pavat cu intentii bune in pofida aparentelor. Tata o luase inainte sa dea noroiul la o parte, asa ca pe parcursul acelui drum am stat doar cu mama iar pe tata il vedeam rar. Ne tineam amandoi stransi de mana. Pe o parte a acelui drum era un spital enorm cu geamuri din termopan. Privind pe una din miile de ferestre, un grup de doctori se uitau la mine cu o seringa pregatita de o punctie lombara. In incinta mai era un pat cu un stativ de care atarna o perfuzie cu infuzie de viata. Deasupra patului era o icoana cu Maica Domnului si Pruncul. Vis-a-vis de spital era gradinita si scoala primara. In una din clase, a 7-a sau a 8-a parca, un elev era scos la lectie. Pe tabla erau insirate cifre, radicali, fractii, paralelograme, teoreme, adunari si impartiri. Picioarele-i tremurau un pic si inima-i accelera. Profesorul statea molcom la catedra, isi curata unghiile. Dupa un timp il trimisese la loc si iscali ceva pe o bucata de hartie. Patru.

Dupa un timp ajunsesem la capatul acelui drum, un pic murdari ce-i drept dar teferi. Tata ne astepta la capat fumand o tigara. Tot acolo il vazusem pe bunicu cum lustruia un os. Ne luaram de mana inapoi si o luaram in stanga, iesind pe bulevard.

Desi era bulevardul, strazile nu mai pareau atat de frumoase, gropi imense aparura iar copii de la mare cu lopetile lucrau la ele in timp ce acostau femei cu haine mulate. Despre caini aflasem ca se numesc de fapt vagabonzi iar oamenii nu mai zambeau, imi dadusem seama ca nici salutul nu se face cu un deget iar singurul mod prin care se puteau oprii era la semafor.

Pe bulevard era liceul, pubul si biblioteca. Se mai insorise afara putin. Avea sa fie vreme frumoasa. Cea mai frumoasa din toata plimbarea imi zisera parintii. Un adolescent statea la umbra unui cearceaf si fuma tutun oferit de anturaj si de prietena lui. Plamanii lui in timpul asta ar fi vrut sa tuseasca, dar mintea lui nu vroia sa-i lase. In biblioteca era un grup de domni cu ochii luciosi si mari si ciudat imbracati. Unul avea o mantie de flori, altul o flanela grena, unul era intr-un sicriu, altul in tinichea. In liceu un elev statea la usa unei clase, ascultand povestea lui Jenny.

Acolo, prin acel valmasag vazusem o fatuca bruneta ( as zice bruneta aidoma mamei dar dansa de-a lungul drumui se vopsise ) cu ochii caprui (precum ai mamei) . Nu era tocmai idealul eminescian, dar era idealul meu. Nici 90 60 90 nu avea dar nu conta. Nu se dadea cu ruj, purta pantaloni, nu se simtea comoda pe tocuri, in fine, era mai baietoaica. Era remarcabila, neintinata. Si surprinzator ii placea si ei de mine.

Parintilor, si ai mei si ai ei, le-a fost greu probabil sa ne vada cum usor, usor tragem palma din caldura mainilor lor pentru a putea sa ne luam noi. Pasiunea lor de a nu-mi da drumul niciodata, desi stiuta de la bun inceput subreda, se prabusea. Nu aveau oricum de ales...

O luasem de mana si, ce-i drept, la inceput era transpirata un pic. Dupa un timp mana incepu sa-mi arda.

.............................................................................................................................................................. si de acolo inainte am uitat ...

cred ca in continoare parintii mei se obisnuisera in final, si ma lasara cu acea fatuca, ba chiar se mutara pe cealalta parte de strada, sa ne dea putina intimitate. La un moment dat stiu ca am cules niste gipsofila si o am pus-o intr-o vaza cu apa minerala. Apoi vaza s-a spart si apa se rupse si din ea crescu un ghiocel alb, virgin, cu ochii mei si parul ei...

Dupa un timp bunica, apoi tata apoi mama se intalnira cu bunicu sa lustruiasca oase. Ghiocelul inflori mai proaspat decat noi, iar apoi ii dadusem si noi drumul asa cum facura si parintii nostrii si se incrucisa cu o un trandafir, rosu, cel mai rosu! si iesira, comform legilor mendeliene, niste flori roz...

In cele din urma, am obosit si ne-am hotarat sa mergem sa ne intalnim cu ai nostrii sa lustruim si noi oase cu ei, si poate, cine stie? cine ar putea stii vreodata cu siguranta...? , sa ne intoarcem acasa ... si sa ne mai plimbam o data ...

Volei

...si aruncara mingea.

Terenul era un pic cam aglomerat, dar era in regula.

Se vedeau unul pe celalalt

prin valmasag, asta conta. Terenul era marcat cu linii fine, rosii,

iar pe la margini, albe...

Mingea era mai degraba un ghemotoc

din fire lungi, subtiri, ingalbenite, de plumb.

O gasira intr-o teasta, pe Venus.

Intr-o zi dansului

mainile-i erau asudate si, inevitabil, scapase mingea.

Toata lumea se opri, si se holba,

soptea si intreba:

"De ce oare a scapat mingea?"

"... si jucat atat de bine ... "

Numai ea n-a intrebat nimic.

Dupa o saptamana abia, mainle i se uscara,

si agale ridicara din nou mingea.

Era mult mai usoara de data asta.

Si fara nici o garantie ca va primi, dansul servi.

Mare-i fu mirarea,

cand vazu ca i-o lovi,

cu putere,

inapoi.

Mai abitir ca inainte,

ghemotocul zbura si chiar zgaria

uneori,

si cerul.

Pe parcurs, lumea-ncet se risipi,

steaua apoi se lincai,

ochiul alb se albastri...

...pana am ramas doar noi doi,

si liniile de foc.

Despre teatru si iubire

Cred ca prima oara cand imi venise gandul ca as putea deveni un actor, a fost prin clasa a 5-a sau a 6-a. Printr-a 7-a si a 8-a deja luam in considerare o viitoare cariera in teatru sau film. Si nu era un gand vag, ci unul aprins, fiindca stiam ca as putea avea sanse. Imi placea sa distrez oamenii, sa-i interpretez pe altii, in fine, ma pregateam de teatru in viata de zi cu zi. Prin clasa a 7-a sau a 8-a auzisem ca la liceul Petru Rares se fac trupe de teatru, ba chiar festivaluri. Asta aflasem de la Vlad si Iuli, din trupa. Ei faceau parte din trupa de teatru. Ulterior, amandoi au iesit. Oricum, eram entuziasmat sa intru la liceu si sa ma pot inscrie...

Ei bine, acum ca am intrat la liceu, ma tin pe cat posibil mai departe de teatru. Nu il vreau. Ceva s-a intamplat si m-a facut sa dispretuiesc teatrul, sa nu il vreau deloc in viata mea, sa ma repugne. Ceva foarte grav...

M-am indragostit. M-am indragostit foarte serios. Si o data cu asta, toata structura mea morala s-a schimbat. Ba as spune chiar ca scrupulozitatea mea a atins cotele unui bigot. Mi-am dezvoltat o piosenie demna de sacerdotiu. Am facut apostazii impotriva formalitatilor unui cuplu ce sapa prapastia sexuala intre cei doi, impotriva viriliatii unui barbat indragostit sau contra orgoliului unei femei amorezate. De l-as fi iubit pe Dumnezeu asa cum o iubesc pe dansa, as fi fost canonizat ca sfant. Or toti oamenii indragostiti cu adevarat ar fi.

Astfel, am realizat ca Romeo nu ar fi putut juca teatru in timp ce Julieta se sinucidea. Instictiv, asa cum celulele albe ataca materia straina pentru a apara organismul, am inceput, usor, usor sa-mi dezvolt aceasta repulsie pentru actorie.

Iubirea este desavarsita prin natura ei minutioasa si prin instictele ei. Prin urmare, ea capteaza tot spatiul, tot timpul, toata actiunea. Orice privire, orice zambet, orice clipire, grimasa, atingere conteaza! Teatrul iti controleaza singurul tau mijloc de transmitere a sentimentelor - corpul - ce da nastere actiuniilor. Cu atele ei fine, albe te misca dupa voie, precum o marioneta, asa cum doreste regizorul iar daca incerci sa te rupi din ele, atunci nu mai esti marioneta, nu mai esti bun. Exista intradevar cei desavarsiti. Cei ce ajung sa se contopeasca cu natura personajului si sa fie unul si acelasi. Teatrul devine un fel de proces de metempsihoza, doar in acest caz corpul e acelasi dar sufletul se schimba, precum spunea Hipocrate. Dar aceia sunt indragostiti de teatru. Cum ai putea sa fii Romeo pe scena sarutandu-ti Julieta, in timp ce Julieta ta e de fapt in tribune, privindu-te subiectiv. Sarutul poate avea caracter teatral dar asta nu e o scuza in fata iubirii. Iubirea e prea copilaroasa si capricioasa pentru a intelege asa ceva. Astfel acel sarut devine un sacrilegiu la adresa iubirii. Un adulter pueril. Cum te priveste persoana iubita atunci cand tu privesti persoana care iti este dat sa iubesti...? Tu, care trebuie sa o privesti pe ea, Julieta de pe scena, cat mai frumos si mai sclipitor, poate chiar mai sclipitor decat o privesti pe Julieta ta. Iar sarutul! Sarutul trebuie sa poarte aceeasi sau poate chiar mai multa pasiune decat cea pe care o ai tu de oferit. Imbatisarea sa fie precum o imbratisezi pe Ea, atunci dupa ce ai revazut-o dupa un timp in care fiecare clipa era precum lava incinsa ce se scurga in sufletul tau.

...Oare gelozia nu este de fapt un sentiment nobil si moral?...

Sibyl Vane stie despre ce vorbesc. Ea insasi, ca atrita a simtit aceste lucruri. Din dragostea sa pentru Dorian Gray, a simtit ca nu e bine, nu e moral ceea ce facea. De aceea a fost natural sa doreasca sa renunte la teatru. E ratiunea pura a iubirii. Ii rasuna constiinta data de Dumnezeul unui nou cult - iubirea. Si-a dat jos haina actoriei si a imbracat mantia iubirii pentru ca cele doua, din motive atat estetice cat si morale, nu se asortau. Vedea asta. A inteles ca ea insasi devenise un personaj demn de jucat pe scena, dar de cineva ce nu iubeste. Dansa nu mai putea. Era profanare doar mimica pasiunii jucata pe scena. Ea simtea toatea acestea. El insa, nu...

Tudor Chirila a spus intr-o postare pe blog ca teatrul excesiv poate induce o stare de autism. Jucand si mimand tot timpul gesturi ce nu au ca sorginta sentimente autentice, ajungi sa iti pierzi sufletul in personajele pe care le joci. Sa ti-l vinzi teatrului. Fiecare bucatica se rupe si se imparte, astfel incat tu ramai cu nimic. Astfel, lumea ajunge sa-ti fie scena iar tu ajungi sa-ti fii propriul personaj pe care il joci. Ajungi sa te grimezi pe sine si sa-ti porti masca unui eu iluzoriu si decolorat de afectiune si simtamant. Ajungi sa fii actor desavarsit!

Sarutul nu mai e al tau, e cel pe care ti-l inchipui ca l-ai face. La fel si privirea, la fel si imbratisarea, tonul vocii... Totul devine un ecoul fin al sufletului tau animat. Practic ajungi la bovarism, si ajungi sa iti minti indentitatea. Ajungi sa inseli persoana iubita dar la un nivel metafizic. Sa iubeasca o reflexie a ta, data tot de tine. Sa iubeasca o piatra miscatoare, vopsita cu afectiune.

Nu vreau teatru. Teatrul e pentru oamenii ce nu iubesc alte persoane. Un actor poate iubi un alt actor dar printr-un compromis, ce de fapt mutileaza iubirea. Sau poate gresesc... dar nu risc sa incerc pe pielea mea. Iubesc si nu vreau sa ma expun cu absolut nimic. Nu risc fiindca nu am ce sa castig mai pretios decat ce as putea sa pierd.

Daca viata imi ofera dragoste, nu joc teatru.

Fericirea e o stare

E frumos sa fi fericit. Si nu, nu o spun din carti. Chiar este. Nu ma intelegeti gresit, nu o spun cu aroganta. Fiindca nu am capacitatea de a va relata starea mea, si nici rau nu imi pare. Nietzsche spune ca orice poate fi definit isi pierde puterea. Nu vreau sa fiu tocmai eu nesabuitul care sa defineasca fericirea iar apoi sa se ajunga la etichetarea emotiilor. Nu vreau sa avem coduri de bare si pe stari si simtiri. Desi pot spune succint de ce e frumos sa fii fericit...

...In primul rand e frumos sa fii fericit fiindca nu stii de unde sa incepi. Jubilezi printre felurite sentimente si nu stii la care sa te gandesti prima si prima oara. Or chiar asta e frumusetea fericirii. Ca nu gandesti. Nu, nu ma compatimiti. Imi sacrific plenitudinea fericirii din seara asta. Poate ca e de prisos. Desi atunci cand m-am apucat sa scriu, nu gandeam, deci prin urmare ce scriu aici e o consecinta a fericirii. E o pata de fericire. O amprenta de fericire, sa-i zicem. Oricum ar fii, chiar daca ar fii sa-mi sacrific fericirea, nu mi-ar parea foarte rau, fiindca stiu ca o persoana foarte draga mie imi poate procura sentimentul asta oricand.

...E frumos sa fii fericit datorita nonsalantei si uitarii. Pentru felul in care tratezi modul cum ai ajuns sa fii fericit, chiar daca ar fii fost unul anevoios. Si nu numai pentru drumul pe care l-ai parcurs in obtinerea fericirii, dar si pentru restul lumii ce nu se afla in aria de acoperire a fericirii tale. E extraordinar momentul acela sublim, cand, cuprins de paroxism, papilele tale gustative reusesc sa soarba din seva vietii si tot corpul tau se topeste juisand.

...Pentru ca nu te saturi. Sau mai bine zis fiindca nu ai timp sa te saturi. Fiindca pocalul ce detine seva dispare dupa prima sau cel mult a doua gura. Fericirea e spasmodica. Or asta e si farmecul ei! Asa cum famecul primaverii este ca mai intai trebuie sa treci prin iarna, si sa simti racoarea. Asa cum farmecul unei comete este ca apare odata la 20 de ani. Asa cum farmecul nudului este actul dezgolirii.

...din cauza ca nu trebuie sa te strofoci. Vedeti voi, exista o diferenta intre fericire si bucurie. Multi incurca aceste doua stari si le iau drept sinonime. Bucuros esti atunci cand castigi la Super Bingo Metropolis. Bucuros esti atunci cand in sfarsit ti-ai cumparat acel Les Paul ce ti-l doreai de cand il stii pe Slash. Bucuros esti atunci cand ai aflat ca ai luat 10 in teza la romana. Bucuros esti cand ai vrut ceva si ai dobandit. Bucuria este materiala. Bucuros esti atunci cand iti vine sa sari, sa alergi, sa zburzi, sa tipi, sa fluieri, sa dansezi, sa razi. Pe scrut, atunci cand traiesti. Pe cand fericirea nu necesita nici un efort. Fericit esti atunci cand vezi ca iti spune din priviri "Te iubesc". Fericit esti atunci cand adoarme in bratele tale. Fericit esti atunci cand o revezi dupa o saptamana. Fericit esti cand observi ca sarutul ei e din ce in ce mai dulce. Fericit esti atunci cand nu iti poti explica de ce. O licarire in ochi, un aer adanc in piept, o privire in gol, un zambet suav, o soapta calda in ureche, o discutie negraita, liniste imperturbabila. Asta e fericirea. Asa se manifesta ea. Fericirea este metafizica. Pe scurt, atunci cand traiesc altii...