2.01.2011

Dress to impress

Prima oara cand m-am imbracat pentru a impresiona a fost, din cate imi aduc aminte, prin clasa a 7-a. Prima si prima oara am incercat vesmantul lui Eminescu. Desi o luasem mai mult ca toata lumea ma indemna sa o imbrac. Imi placea ce-i drept. Era un fel de mantie din flori de tei prin care se incalceau rauri curgand agale, purtand petale de flori albastre si cuiburi de somnoroase pasarele. Lumea o aprecia si o admira, dar dupa un timp incepuse sa ma manance si sa ma irite, asa ca am dat-o jos.


Nu mult trecuse ca imi luasem alta haina. Haina aceasta era diferita... Era mai degraba o flanela grena, putin murdara si prafuita cu nisip Indian. Era cea a lui Eliade. Mirosea innabusitor de frumos, aproape alcoolic, ca un parfum de smochine prea proeminent. Imi dadea o stare de beatitudine profunda si ma lasam cuprins de ceea ce parea a fi chiar nirvana. Am renuntat cu greu la ea, dar bubite incepura sa imi apara pe piele asa ca am dezbracat-o si pe ea.


Pe Bacovia l-am imbracat apoi. Costumul acesta era din scandure ude si grele, legate una de alta cu pioneze de plumb. Lemnul era negru, greu, parea a fi din abanos si daca il loveai scotea un sunet asemanator cu toaca unui schit. Iar sincer sa fiu, nici nu-i observasem forma inainte sa o dau jos fiindca imi intrase aschii murate in piele - avea forma unui sicriu.


A urmat apoi una bizara. Aceasta era din aluminiu sculptat cu o dalta de sange si lustruit cu ochiul lui Homer. Chiar si asa, am imbracat-o cu fervoare si imi placea cum straluceam in ea. Eram oarecum ca omul de tinichea, doar ca mai rece. Uneori era un pic comica, asemanarea asta, dar nu-mi pasa. Eu stiam ce e aluminiul si ce e tinicheaua. Sau asa credeam. Desi aluminiul e rezistent la rugina, unii zic ca nu ruginesc niciodata, pete maronii incepura sa apara. Incepusem sa ma si tai in ea, si din frica uneori nici nu ma miscam. Asa ca daudusem si haina lui Nichita jos.


Stiam ca nu fac bine, stiam ca de fapt comiteam un oarecare pacat fata de ei, fata de mine. Un fel de sacrilegiu prin ipocrizie literara. Eram precum un fotomodel - apreciat pe dinafara, gol pe dinauntru, purtat de curentul modei. Dar tot timpul incercam sa scap de gandul asta, ca si cum as fi crezut ca scap o data cu el si de fapt in sine. Dar nu puteam sa-mi astup urechiile fata de glasul constiintei...


Ma pregateam sa ma strecor intr-o alta haina, noua, cu care urma probabil sa impresionez si sa primesc aprecieri. Materialul era fin, din catifea ruseasca desi un pic ingalbenita, dar, doar pentru o secunda ridicasem capul si tintii privirea fix in oglinda. Ma rosii in obraji si o emotie ciudata, ma cuprinsese, aproape pudica. Ma acoperisem repede cu haina de langa mine si ramasesem acolo, singur, ravasit in fata oglinzii. Inghiteam in sec noduri si nu reuseam sa scap de nici unul. Usor, cu frica chiar, indepartasem haina aceea de pe mine, si ma ridicai frisonand. Ma speriesem aproape de paloarea mea, iar toate acele bubite, zgarieturi iritari, aratau ca pete de visine pe un cearceaf de bumbac natural. Era ca un soi de panza pe care trebuia sa-mi pictez chipul.


Ma asezasem pe parchet, si desi era racoros, nu-l simteam. Parca nu aveam nimic sub mine. Pe fata-mi imberba, apareau fire subtiri, dar rezistente, de par negru. Cu alifie ma unsesem pe piele in speranta ca imi vor trece leziunile, dar n-a fost asa. Oricat as fi incercat, ranile nu mai treceau. Erau cicatrici camuflate. Si in sfarsit imi paru rau pentru toate acele feluri de a ma acoperi. Acum stateam ca Adam si Eva in Eden - Eva fiind corpu-mi - , nerusinati de propria goliciune...


In final, ma impacasem cu mine, cu bubitele, iritarile, aschiile si zgarieturile mele.


Atunci, stand in fata oglinzii, imi luasem un condei, si inmuindu-l in vopsea multicolora, incepusem sa ma pictez in cuvinte pe tot corpul.


Acum, stand in fata aceleasi oglinzi, stau cu acelasi condei in mana, inmuiat in aceeasi vopsea multicolora, continui sa-mi pictez in diferite cuvinte, tot corpul...