1.23.2011

Volei

...si aruncara mingea.

Terenul era un pic cam aglomerat, dar era in regula.

Se vedeau unul pe celalalt

prin valmasag, asta conta. Terenul era marcat cu linii fine, rosii,

iar pe la margini, albe...



Mingea era mai degraba un ghemotoc

din fire lungi, subtiri, ingalbenite, de plumb.

O gasira intr-o teasta, pe Venus.


Intr-o zi dansului

mainile-i erau asudate si, inevitabil, scapase mingea.

Toata lumea se opri, si se holba,

soptea si intreba:

"De ce oare a scapat mingea?"

"... si jucat atat de bine ... "


Numai ea n-a intrebat nimic.


Dupa o saptamana abia, mainle i se uscara,

si agale ridicara din nou mingea.

Era mult mai usoara de data asta.

Si fara nici o garantie ca va primi, dansul servi.


Mare-i fu mirarea,

cand vazu ca i-o lovi,

cu putere,

inapoi.


Mai abitir ca inainte,

ghemotocul zbura si chiar zgaria

uneori,

si cerul.


Pe parcurs, lumea-ncet se risipi,

steaua apoi se lincai,

ochiul alb se albastri...


...pana am ramas doar noi doi,

si liniile de foc.

1.17.2011

Bemol si diez.

Acum vreo 10 luni aproape, ne hotaraseram sa cantam impreuna. Am hotarat sa ne alegem cate un instrument cu care sa facem armonia fiindca vocile noastre aveau sa isi repete aceleasi doua cuvinte incontinuu. Am incercat violoncelul. Era prea grav. Contrabasul, la fel. Trompeta, prea ascutita. Clarinetul, prea cuminte. In fine, am cautat cat am cautat, pana am gasit vioara si chitara. Eu alesesem vioara, iar tu chitara.

La inceput eram amandoi cam stangaci, ce-i drept. Notele sunau un pic fals, ba uneori chiar ieseau din gama. Gama solului. Treceam din Fa in Si, apoi pe Re si terminam cu Do. Si pe deasupra, cantam in bemol. Cantam in bemol fiindca vocile noastre nu puteau urca prea sus. Cum sa poata, cand eu eram bass iar tu alto? Coardele nici ele nu se puteau intinde prea mult, altfel s-ar fi rupt.

Asadar, ne acordaram dar nu stiam ce sa cantam. Intr-adevar, am plagiat la inceput niste piese. Am facut cover la Nothing else matters sau Love is all you need. Cateodata cantam Sonata lunii sau uneori chiar Balada lui Porumbescu, chiar daca ei nu prea ii placea. Nu zic ca nu ne ieseau bine, doar ca nu erau piesele noastre. Ne trebuia o compozitie proprie. Ne trebuia balada noastra.

Astfel, fiecare a inceput sa caute un curs melodic. Veneam zilnic fiecare cu cate o nota si o treceam pe o partitura. A fost desi mai mult instinctiv decat gandita piesa, fiindca teorie muzicala nu stiam prea multa. Dar cui ii trebuie teorie muzicala atunci cand simte? Versuri concrete nu aveam. Le faceam pe loc, asa cum simteam ca trebuie. Si iata, cam la vreo 4-5 luni de la momentul initierii, aveam deja piesa noastra. Are note majore, multe, dar uneori, si minore, ca sa ii confere acea magie. O piesa doar din note majore devine obositoare. Te-ar durea obraji, de la atata zambit. Are si note inalte, si note joase, si tot ce e intre. Are si clipe de tacere, fiindca, asa cum zicea si Debussy, muzica e linistea dintre note. E ceea ce le da putere.

Acum, 6 luni mai tarziu, cantam aceeasi piesa,dar ceva s-a schimbat. Acum cantam din diez. Cu usurinta chiar. Incet, incet, am reusit sa ne intindem corzile vocale si instrumentale, astfel incat sa nu aiba prea multa presiune si sa se rupa. Si tot le intindem, si le intindem si urcam mai sus, si mai sus...

Ah! Si gama! Am schimbat si gama.

Cantam in gama norilor.