Moş Nicolae

Stătea şi privea la geam
Pintre florile-nghetate,
La urbanul amalgam
Dispersat de infinitate

Afară era vant şi frig,
Inauntru ger numai
Şi băiatul tuşea aprig
Şi sorbea încet din ceai

Căci fusese la cerşit
Alungat de sărăcie,
Dar oamenii l-au izgonit
Din prea-plina lor madrie.

Ceasul era doisprezece
Dar el nici nu se gândea
Să se culce-n patul rece
Căci pe moşul astepta.

Nu fusese nici-un an
S-aducă ceva în dar
Pentru el, copil sărman,
Care-asteapta n zadar.

Renunţând să-l mai aştepte
Se-ndreptă spre dormitor
Dar văzu ceva in ghete
Şi veni incetişor.

El se crezu parcă în vis
Când văzu atâtea mere,
Iar pe-o foaie era scris:
„Iartă-mă de-ntârziere...”