Geniu aglomerat

Am observat ca din ce in ce mai multa lume isi intoarce fata spre literatura. Am putea de asemenea asocia acest caz cu cel al intoarcerii fetei catre Dumnezeu. Diferenta dintre cele doua este ca mai multa lume isi intoarce fata de la Dumnezeu, sau cel putin incerca sa o faca pentru a da impresia ca si-au intors fata spre literatura. In fine...

Literatura a dat de-a lungul timpului a nastere la o multime de adepti care sa ii raspandeasca si sa ii inmulteasca podoabele. Din nou, acest caz poate fi asemanat cu Dumnezeu si cu apostolii si propovaduirea Biblei si inmultirea invataturilor bisericesti. Dar revenind ... Pasiunea pentru literatura si fervoarea ce a fost inspirata in ipochimeni a fost precum un suflu al vietii pentru embrionul ce avea sa dea nastere unui artist. Dumnezeu - sfinti. Si desi se spune ca un artist nu poate sa fie mai abitir decat altul, exista oameni etichetati ca si genii, deoarece, fundamental, literatura este un mediu prin care omul isi testeaza inteligenta. Cazul acesta nu poate fi asemanat ca si cele precedente.

Problema geniului (este cu adevarat o problema) este una interesanta mai ales datorita raritatii sale. Truism necesar pentru contruirea ideii. Remarc ca in literatura se nasc genii pe zi ce trece. Sau cel putin cuvantul geniu este aruncat in toate directiile. Astfel se face ca literatura a devenit un fel de refugiu pentru genii. Si asta pentru ca e mult mai usor a fi geniu in literatura, sau cel putin mai usor de voalat, decat a fi geniu in stiinte reale precum fizica sau matematica deoarece e mai greu sa fii concret decat ambiguu. Fizica il are pe Newton si pe Einstien. Literatura ii are pe Shakespeare, pe Goethe, pe Dante, Eminescu, Eliade si multi, multi, multi altii iar numarul creste pe zi, poezie, eseu ce trece.

O singura metafora poate fi dovada unei genialitati literare, or printr-un calcul ati dovedi genialitatea e mai dificil. Un geniu stiintific trebuie sa fie un vizionar, sa fie un Moise pentru a primi statutul de geniu. E= mc la patrat este expresia ce are in spatele ei ani de cercetare. "Traind in cercul vostru strant/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece" are in arhiva ei scrisa istoria unui moment de inspiratie. Poate ca e un avantaj cam nejust, faptul ca literatura este inzestrata cu muze iar stiinta nu. Stiinta are merele ce cad in cap.

E lesne sa primesti felicitari pentru o poezie sau o compunere. E dificil sa primesti laude pe baza unui calcul sau a unei teoreme. Asta daca iti pasa de felicitari pentru coeficentul tau de inteligenta...

Literatura te face sa te simti destept. E cam inghesuit desi...

Ai grija sa nu devii geniu. Te vei simti prost.

Plimbarea dintr-o dimineata de primavara

Era o dimineata de primavara, in luna lui aprilie, chiar in prima zi a lunii din cate mi-a spus lumea, cand parintii mei s-au hotarat sa ma scoata la o plimbare matinala. Soarele atarna flegmatic de un nor si lumina livid. Pasari nu erau, nici fluturi, doar cateva ciori se agatau de cablurile de internet ce se intindeau de la un bloc la altul. Copacii incercau sa-si creasca frunzele cat mai rapid, inainte sa expire timpul dat. Cu toate acestea eram foarte entuziasmat sa ies dupa atata timp din casa.

Strazile mi se pareau frumoase, curate iar cainii, mi se parea, ca fceau peisajul urban mai vesel. Oamenii treaceau, isi zambeau, se salutau, ba chiar se opreau de fiecare data cand avea cineva nevoie de ajutor.

Mama si cu tata ma tineau foarte strans de mana cu o pasiune arzatoare de a nu-mi da drumul niciodata. Mana nu imi ardea desi. Mama avea parul brunet si purta ochelari exagerat de rotunzi si mari peste ochii ei caprui, dar erau la moda iar tata statea cu spatele drept si capul sus, doar din cand in cand mai statea pe loc repaus si fuma o tigare. Mama isi stinse tigara exact inainte sa iesim din casa. Amandoi pareau ca se iubesc atat de mult si ma simteam cumva stanjenit asa ... stand intre ei, la mijloc. Ma intrebam daca nu le este oare dor sa se plimbe doar ei doi, singuri de mana.

Primul loc pe langa care imi amintesc sa fi trecut atunci a fost marea. Nu mai vazusem vreodata o cantitate atat de mare de apa. Comparativ cu cada noastra de acasa din fonta dublu emailata, acel loc parea cogeamite. Nisipul imi parea precum firimiturile de paine cauzute de la masa. Pe plaja vedeam copii putin mai mari decat mine cum sapau cu lopatele in nisip si femei facand topless in bikini. Fusese prima oara cand privisem corpul unei fiinte ce seamana foarte mult cu al mamei.

Atunci, in acel moment, ma cuprinsese o emotie ciudata, ancestrala, ce imi dadea senzatia de just si gresit in acelasi timp. Nu mai simtisem asa ceva vreodata.

Sentimentul se volatiliza caci schimbasem strada. O luasem la dreapta. Pe acolo era un drum ingust si murdar, pavat cu intentii bune in pofida aparentelor. Tata o luase inainte sa dea noroiul la o parte, asa ca pe parcursul acelui drum am stat doar cu mama iar pe tata il vedeam rar. Ne tineam amandoi stransi de mana. Pe o parte a acelui drum era un spital enorm cu geamuri din termopan. Privind pe una din miile de ferestre, un grup de doctori se uitau la mine cu o seringa pregatita de o punctie lombara. In incinta mai era un pat cu un stativ de care atarna o perfuzie cu infuzie de viata. Deasupra patului era o icoana cu Maica Domnului si Pruncul. Vis-a-vis de spital era gradinita si scoala primara. In una din clase, a 7-a sau a 8-a parca, un elev era scos la lectie. Pe tabla erau insirate cifre, radicali, fractii, paralelograme, teoreme, adunari si impartiri. Picioarele-i tremurau un pic si inima-i accelera. Profesorul statea molcom la catedra, isi curata unghiile. Dupa un timp il trimisese la loc si iscali ceva pe o bucata de hartie. Patru.

Dupa un timp ajunsesem la capatul acelui drum, un pic murdari ce-i drept dar teferi. Tata ne astepta la capat fumand o tigara. Tot acolo il vazusem pe bunicu cum lustruia un os. Ne luaram de mana inapoi si o luaram in stanga, iesind pe bulevard.

Desi era bulevardul, strazile nu mai pareau atat de frumoase, gropi imense aparura iar copii de la mare cu lopetile lucrau la ele in timp ce acostau femei cu haine mulate. Despre caini aflasem ca se numesc de fapt vagabonzi iar oamenii nu mai zambeau, imi dadusem seama ca nici salutul nu se face cu un deget iar singurul mod prin care se puteau oprii era la semafor.

Pe bulevard era liceul, pubul si biblioteca. Se mai insorise afara putin. Avea sa fie vreme frumoasa. Cea mai frumoasa din toata plimbarea imi zisera parintii. Un adolescent statea la umbra unui cearceaf si fuma tutun oferit de anturaj si de prietena lui. Plamanii lui in timpul asta ar fi vrut sa tuseasca, dar mintea lui nu vroia sa-i lase. In biblioteca era un grup de domni cu ochii luciosi si mari si ciudat imbracati. Unul avea o mantie de flori, altul o flanela grena, unul era intr-un sicriu, altul in tinichea. In liceu un elev statea la usa unei clase, ascultand povestea lui Jenny.

Acolo, prin acel valmasag vazusem o fatuca bruneta ( as zice bruneta aidoma mamei dar dansa de-a lungul drumui se vopsise ) cu ochii caprui (precum ai mamei) . Nu era tocmai idealul eminescian, dar era idealul meu. Nici 90 60 90 nu avea dar nu conta. Nu se dadea cu ruj, purta pantaloni, nu se simtea comoda pe tocuri, in fine, era mai baietoaica. Era remarcabila, neintinata. Si surprinzator ii placea si ei de mine.

Parintilor, si ai mei si ai ei, le-a fost greu probabil sa ne vada cum usor, usor tragem palma din caldura mainilor lor pentru a putea sa ne luam noi. Pasiunea lor de a nu-mi da drumul niciodata, desi stiuta de la bun inceput subreda, se prabusea. Nu aveau oricum de ales...

O luasem de mana si, ce-i drept, la inceput era transpirata un pic. Dupa un timp mana incepu sa-mi arda.

.............................................................................................................................................................. si de acolo inainte am uitat ...

cred ca in continoare parintii mei se obisnuisera in final, si ma lasara cu acea fatuca, ba chiar se mutara pe cealalta parte de strada, sa ne dea putina intimitate. La un moment dat stiu ca am cules niste gipsofila si o am pus-o intr-o vaza cu apa minerala. Apoi vaza s-a spart si apa se rupse si din ea crescu un ghiocel alb, virgin, cu ochii mei si parul ei...

Dupa un timp bunica, apoi tata apoi mama se intalnira cu bunicu sa lustruiasca oase. Ghiocelul inflori mai proaspat decat noi, iar apoi ii dadusem si noi drumul asa cum facura si parintii nostrii si se incrucisa cu o un trandafir, rosu, cel mai rosu! si iesira, comform legilor mendeliene, niste flori roz...

In cele din urma, am obosit si ne-am hotarat sa mergem sa ne intalnim cu ai nostrii sa lustruim si noi oase cu ei, si poate, cine stie? cine ar putea stii vreodata cu siguranta...? , sa ne intoarcem acasa ... si sa ne mai plimbam o data ...