Shuffle - III

Capitolul III

Vama veche – Cu tine

-          Ce receeee eeee…!!! striga Doina dupa ce aluneca in rau de pe stanca umeda aflata in panta.

Intra in apa atat de usor si de fin, deloc panicata, de parca ar fi fost normal. Se intoarse spre mine. Era atat de frumoasa. Nu tremura. Avea ochii incruntati dar zambea. Buzele ei dezveleau dintii aranjati perfect, ca raioanele dintr-un supermarket. As fi vrut s-o las acolo, sa-i suruie apa printre picioare, sa-si pastreze chipul acela de sirena ce ma chema si pe mine. Si ea ar fi vrut sa ramana acolo. Speram sa se dizolve acolo in apa sa ma pot arunca si eu si sa ma inec in ea.

            Isi trecu mana prin par si isi descoperii fruntea. Era atat de clara si bine slefuita, ca o perla. Nu puteam intelege uniformitatea ei. Nu folosea cosmetice, nu mergea la salon, nu folosea tratamente, nu lua antibiotice, nimic. Pielea ei era direct proportionala pe carne, se intindea perfect, nu era in plus deloc. Aproape ca nu o puteai ciupi din cauza asta. Dumnezeu ii croise o haina superba.

            Momentul acela era atat de frumos. Neobisnuit cum era el. Ma bucuram ca alunecase. Uneori ma gandeam sa angajez o echipa de cameramani care sa ne filmele mereu, pe ascuns. Cu siguranta am fi castigat un premiu la Cannes.

            Ma asezai pe stanca astfel incat sa o pot trage. Mi-am intins mana. Alunecase inca de vreo doua ori inapoi in rau, zambind, parca nestiind exact daca vrea sa urce sau nu. In cele din urma, reusi sa se urce. Avea pantalonii leoarca. Respiram amandoi greu. Stateam in genunchi privindu-ne. Ne sarutasem. La un moment dat ma gandeam daca nu vom face ca in reclama de la Izvorul Minunilor si ne vom preschimba in apa.

            Nu stiu exact cum, dar in timpul sarutului, papucii mei Nike, impreuna cu sosetele dinauntru, alunecara in apa. Am incercat sa sar de pe o stanca pe alta sa-i prind, dar n-am reusit. Papucii urmau placizi traseul raului. Doina radea in tot timpul asta.

            Era ora 7. Era vara. Iulie. Afara inca era soare. Ne ridicasem, luasem paletele de batminton ( jucaram batminton inainte de a merge la rau) si am iesit pe drumul pietros de munte. Desi paseam atent si rar, era si cum paseam pe ace. Doina si-a luat papucii in mana, pentru a-mi impartasi durerea. Ne tineam de mana si ne strangeam cand paseam pe vreo piatra mai ascutita. Din cand in cand, ne opream si ne imbratisam, apoi reluam drumul. Desi era o distanta doar de 100-150 de metrii pana la cabana, drumul ne-a luat 45 de minute. Cand pasiram in curtea pavata a cabanei, parca calcaram pe nori.

-          Unde ati fost ba? Intreba Paul, observand ca revenisem dupa aproape 3 ore.

-          Daaar … vad ca v-ati distrat bine, adauga Eugen cu o privire libidinoasa.

-          Ce ati facut? Veni si Matilda in salturi

-          Am fost la rau, raspunse Doina.

-          Ea a alunecat iar eu mi-am pierdut papucii, adaugasem.

-          Baaaa!!! Striga Laur apropiindu-se cu o pereche de papuci Nike. Uitati ce-am pescuit din rau! N-am mai vazut o astfel de specie de peste. Cred ca vin din Ucraina, de la Chernobil. Cum vreti sa-i gatim? La gratar, prin pesmet la tigaie?

Am pus papucii langa focul de tabara pe care l-au facut ceilalti cat timp eu cu Doina am fost plecati. Ii dadusem o pereche blugi uscati de-ai mei, si i-am atarnat pantalonii uzi de un bat, langa papuci, in fata focului de tabara. Seara se lasa usor, si am scos o sticla de whiskey, una de vodka, o sticla de cola, si o cutie de suc de grapefruit. Ne-am turnat in paharele de plastic si am ciocnit. Avea sa fie o noapte buna.

*

Cabanutele erau foarte mici. Cred ca erau de 3 pe 5 metrii. Doua patuturi de o persoana intre care se afla, o noptiera, cu o mica lampa. In fata patuturilor, o usa de termopan dn dreapta ei, un mic gemulet. Atat. Nu aveam nevoie de nimic mai mult. Afara ii auzeam pe Paul, Eugen si Laur, vorbind o engleza incalcita, de irlandez beat. Din cand in cand ii mai auzeam si pe Octav sau Gabriel cum tipau. Era trecut de miezul noptii.

Inauntru, era liniste.

Doar sunetul plapumei, si a aerului ce iesea din narile noastre. Expiratia ei nazala avea un miros aparte, cald. Aveam un ritm pulmonar aparte. Cand unul respira, celalat expira, pentru a putea capta mereu aerul ce a umplut plamanii celuilalt. Jonglam cu o bila de aer.

Era intuneric si eram ametiti. Prin gemulet intra putina lumina de la focul de tabara de afara si se vedea doar un pic pe perete. Ne miscam mainile si puneam mana pe ce nimeriam : o mana, o glezna, o coapsa, o buca, o ureche, o buza. Ne sugeam jugularele ca doi vampiri insetati. Eram doua lipitori ce faceau transfuzie continua, unul din celalat.

Avea pielea foarte calda. Carnea ii ardea. O strangeam de buci si imi lasam capul pe sanul ei drept. Era ca o pernuta de piele umpluta cu crema de zahar ars. Imi lingea urechea stanga si o auzeam cum gemea fin in ea. Stia ca ma excita asta. Isi plimba unghiile pe soldul meu drept. Imi stimula fiecare nerv din corpul meu. Fiecare simt functiona la capacitate maxima. Avea un schepsis innascut de a satisface, un instinct subtil de curva. Avea o apucare atat de voluptoasa, fiecare deget se plia usor, dar ferm, formand un cocon in care ma  simteam ocrotit. Presiunea mainii era perfecta: nici prea stransa, nici prea moale. Sangele circula frenetic.

- Te iubesc, spuse ea, aproape inaudibil.

- Te iubesc si eu, raspunsem mentinand acelasi numar de decibeli.

Imi imprastiasem degetele in parul ei si o l-am prins in pumn. Ii muscam buza de jos si ii mangaiam fesele rotunde. Pe piept ii simteam sanii moi dar puternici. O intorsesem brusc cu spatele la mine. O trageam de par si ii lingeam gatul. Ea ma apasa cu totul in ea ca si cum ar fi vrut sa ma absoarba, asa cum face o celula alba cu agentii straini. Deja atinsesem un punct din care nu mai era intoarcere, in care singurul raspuns era unul sublim. S-a intors cu fata spre tavan si m-EEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!

Mi-am scos bulversat o casca din ureche. Nici nu mi-am dat seama ca eram in mijlocul strazii.

-          Misca baaaaa!!! Striga un individ nervos de la volanul unui Mercedes, cu capul scos pe geam si cu mana tindind la un unghi de 60 de grade.

M-am uitat o clipa la el, neintelegand ce spunea. Tipul continua sa se uite nervos dar incurcat la mine.

Ii puteam vedea foarte putin fata. Avea ochii inchisi, gura deschisa, fruntea transpirata, parul ud, pieptul larg, spatele curbat. As fi putut crede ca dormea, ca avea un cosmar. Desi expresia unuia cand  are un cosmar si cea apropiata de juisare e aproximativ aceasi. Nu mai puteam scapa din momentul acela. Era vesnic, permanent, o clipa de nemurire, un vid in timp, o gaura neagra. Big bang-ul s-a format intr-un astfel de moment. Un alt univers lua nastere intre noi doi. O lume a EEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-          ĂĂĂĂĂĂĂ!!!! DA-TE DRACU’! tipa din nou soferul masinii.

Mi-am dat jos si cealalta casca si am trecut pe cealalta parte a strazii.

EEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Zbiera masina in timp ce trecea pe langa mine.

Ar fi trebuit sa-mi dau atunci castile jos si sa le arunc la gunoi. Ar fi trebuit sa fac totul sa inceteze. Sa nu ma mai pierd in toate acele piese care-mi aminteau de ea. Imi faceam rau cu urechile mele. Dar e acel impuls masochistic care te face sa vrei sa suferi pe ceva frumos si pierdut. Imi deschideam usor, usor acea incizie facuta acum multe luni pe care am cusut-o meticulos cu ata de plumb, sa nu se mai deschida. Insa acum ciupeam usor, cu un cleste, fiecare fir.  Era intr-un fel placut. Acelasi sentiment cand deschizi un vechi cufar plin cu jucariile preferate din copilarie.

Oare era bine ca ma intalneam cu Adriana dupa ore? Chiar vroiam sa vorbesc despre acel subiect? Nu era deja ingropat? Nu faceam un pacat si scoteam mortii la suprafata? Nu, nu, nu! Trebuia sa-i-o spun si ei odata si o data. Trebuia sa infrunt inca o data povestea.  Trebuia sa fac ceremonia de inmormantare inca o data. Aveam sa vad aceeasi expresie pe fata ei in timpul povestirii pe care am vazut-o la zeci de persoane. Mereu aceleasi replici: „Nu pot sa creeed!” spus cu ochii gata sa pice din orbite si cu mana la gura, „Tocmai dansa?”, „N-as fi vazut asa ceva”, „Si cum ai reactionat?”. Fiecaruia ii placea sa auda „drama lui Tudor”. Ar fi trebuit sa pun anunt in ziar pentru a ma scuti de relata fiecarei persoane aceleasi intamplari, pe care le retraiam la fel de fiecare data. Credeam ca, exteriorizand problema, totul va fi bine. Nu a ajutat la nimic.

Casti. Play.

Edith Piaf – La vie en rose

Liftul urca usor spre primul etaj din Turnul Eiffel. Printre schele metalice, in fata noastra se apleca intreg Parisul. Ma tineam de stalpul din mijlocul liftului iar Doina se tinea de mine. Avea rau de inaltimi.

-          Tu est bien, Doina? O intrebase Marie, corespondenta ei.

-          Oui, c’est bon! Raspunse Doina incercand sa para cat mai normala.

Motivul pentru care eram in Franta era un schimb de experienta dintre liceul nostru si Amyot D Inville din Sensis, Picardie. Scopul oficial acestui proiect era de a studia cultura si viata fiecarei tari. Scopul real era, de fapt, calatoria in Franta pe bani usori. Cazarea avea loc ori la internat, ori acasa la corespondent, depinzand de unde statea acesta in cursul saptamanii.

Reteta acelei zile era fantasmagirca. Eram in Paris, de 14 Februarie, cu Doina.

Ajunsesem la primul etaj. In fata noastra se intindea un oras care a fost descris si contemplat de toti artistii lumii. As fi vrut sa incerc sa descriu cu prorpiile mele cuvinte, asa cum facura Cioran, Ionesco, Stien, Fitzgerald, Hemingway, Picasso, Eliade acest oras dar nu eram vrednic. Nu puteam. Cuvintele mele nu mai incapeau in Paris.

            Doina uita pentru o clipa de frica ei si se apropie de balustrada. Ochii ii luceau. „Uau”atata avu puterea sa spuna. Era coplesitor. Se uita apoi in ochii mei cu o fericire candida, ca atunci cand vezi pentru prima oara balciul. Eu ma prefacui ca rup gardul de siguranta pentru a ma azvarli in fantana de amor ce lucea in haul din fata noastra.

-          Nuuuuooo!!! Striga ea tragandu-ma spre ea ca o caracatita. Ce dracu’ faci Tudor?!

Eu zambi ca un cretin cu diploma si o intrebai.

-          Mai urcam un etaj?

-          De ce? Crezi ca de aici nu mori daca te arunci?

Ii iubeam replicile.

Am luat-o de mana si ne-am indreptat din nou spre lift. Frica incepea din nou sa-i revina. Fata ii palea din nou. Se prindea tare de mine. Fobia si exaltarea se fuzionau in launtrul ei. Buza de jos ii tremura dar in pupila ei dilatata se vedea dorinta de ascendenta. Liftul se opri. Eram la al doilea etaj. Se tinea necontienit de mine si mergeam ca si cum eram unul. Pe masura ce ne intaltam spre cer parea din ce in ce mai feeric. De ce pe masura ce ne departam de sol, acesta pare mai moale, primitor si ademenitor?

-          Jaques! Il strigai eu pe corespondentul meu. Tu peux prendre un photo avec moi et Doina?

-          Oui! Raspunse fericit ca are onoarea sa imortalizeze un cuplu strain in tara sa.

Ne lipisem fruntile si ne priveam bolta ochilor. Era perfect absurd peisajul. Cadrul acela oniric de timp si spatiu ne convingea pe amandoi sa credem ca dupa flashul de blit al camerei foto ne vom trezi intr-o realitate diferita, in camere diferite.

-          Voila! Veni Jaques cu aparatul spre noi.

N-a fost sa fie asa.

-          Pana sus? Am pus intrebarea finala, cu ochii aprinsi, sperand sa-i transmit energia si dorinta mea.

Se uita la mine pentru cateva clipe dibuind in mine un potential Peter Parker sau Klark Kent care, in cazul prabusirii Turnului Eiffel, isi va rupe camasa de pe el, salvand-o pe ea odata cu populatia turnului. Nu stiu daca am tradat impresia de supererou, dar a avut atata incredere (sau iubire) in mine incat isi strivise nervii mestecati de frica si se lasa purtata din nou pana in lift. Cu fiecare secunda, ritmul cardiac al Doinei crestea odata cu altitudinea. Sentimentul pe care l-am avut cand am ajuns la ultimul etaj e acelasi cu cel al unui alpinist ce reuseste sa paseasca pe varful Everestului. Turnul Eiffel este Everestul indragostitilor. Momentul era sublim. Oamenii se luau de mana chiar daca nu se cunosteau, doar din motiv ca trebuia, ca aveau nevoie de inca un trup cu suflet langa ei. Frica Doinei pierise. Acolo, nu mai exista frica, deznadejde sau suferinta. E un rai suspendat deasupra Parisului.

Ar trebui sa se faca un bungee jumping in varful turnului. E tortura sa cobori din varf inapoi la banalul jos, luand liftul.

*

-        Astepata-ma un pic, i-am spus Doinei dupa ce am ajuns inapoi pe pamant.

Am dat fuga pana la buticul de sub turn. Aflasem de la cativa dintre corespondenti ca sunt prezervative cu I <3 Paris. Cumparasem trei si am dat fuga inapoi.  Aveau sa fie toate foloZZZZZZ ZZZZZ ZZZZZ

Primisem un mesaj.

„Vezi sa nu-ti uiti portofoliul azi la istorie. E ultima zi” – Laur.

Avea acest reflex de mama sau de secretara. Stia ca sunt cu capul in nori si deseori era un fel de memorator pentru diverse evenimente, petreceri, proiecte, teme sau alte lucruri care-mi scapau. Ma anunta cand aveam teste sau teze, chiar cu o zi inainte pentru a-mi oferi timp sa invat.  Odata, la un inceput de saptamana, de la el aflasem, chiar in fata liceului, inainte de a intra, ca e vacanta intersemestriala. Pana si de ziua mea am aflat intr-un an, fiind primul care mi-a spus la multi ani. Uneori, ar fi trebuit sa-l platesc pentru prietenia lui. De asta ii ziceam ca ar face un tata de minune. Ma rugam ca memoria mea sa se refaca pana cand as fi ajuns sa am copii, ca sa nu-i uit pe la scoala sau printr-o tara straina.

„Astazi mi-am amintit singur. Multumesc oricum”

„Sa cresti mare. Esti bine? Pareai suparat la telefon…”

„Da, e ok. Vorbim la scoala”

„Ok”

Da… Vorbim…

Subiectul acesta era foarte sensibil pentru Laur. Aproape la fel de sensibil ca si pentru mine. Trecuram prin multe dupa faza care urma sa i-o descriu, bucata cu bucata, Adrianei. Coborase in grota aceea impreuna cu mine. A fost ca un Virgil ce statea alaturi de Dante prin Iad.

Vroiam sa se termine mai repede ziua. Sa pot sa am o telecomanda ca in filmul Click! sa pot da un fast forward.

Nu puteam sa dau, desi, decat

play.