9.27.2012

cocalarul de arta

e bine sa stii cand sa te opresti
pe rosu in primul rand
n-ai vrea sa primesti
o amenda
sau mai rau
o femeie in parbriz
sau poate e la fel de rau
dar e bine sa stii cand sa te opresti

daca nu merge
nu mai incerca sa-i
dai carje
c-o sa arate prost
mai bine lasi frumos
sa se odihneasca in pat
pana o sa se poata sustine
eleganta si frumosa
singura pe picioare
de ce ai vrea sa iesi
cu ea in oras
la un restaurant
s-o imbraci intr-o
rochie superba
de satin rosu
ce se potriveste de minune
cu ochii tai
dar ea
are picioarele rupte?
las-o in pat
sa-si revina
si iesi apoi cu ea
goala

sau baga droguri in ea.

nu
n-ar mai fi ea
s-ar vedea de la o posta
cum se chiunie
sa stea in picioare
doar fiindca ai tu chef
de iesit in oras.

de fapt
de ce trebuie sa iesi cu ea in oras?
numai cocalari fac asta
esti un cocalar?

daca chiar ai tine la ea
te-ai aseza langa ea
in suflet
apoi in pat
si ai lasa-o sa doarma
si ai tine-o doar pentru tine
in suflet

dar esti cocalar
si scrii pe blog.

(space)

nu-mi gasesc cuvintele
mi-a fugit dex-ul
din inima.

sau poate mi-a fugit
inima.

9.24.2012

r.e.m

putine endorfine
si o sa ma simt bine
sau macar sa vina luni
caci weekendul e prea frumos

trece timpul
ca un orb pe rosu
prostul nu stie ca
nu-i vremea de schimbat
partea de strada
chiar daca in partea
ai-lalta sunt dale pe jos
si uneori iti scartie talpa
de la luciu

jigodie nerecunoscatoare ce sunt
fire de artist
(ui' la el bre!
se proclama artist in propriile poezii)
durea-m-ar
si voua vi s-ar face dor ...
ceai si antidepresive
tigari si apa cu lime
pornografie uscata
si putina zacusca pe paine prajita
direct in gurita
de la dansa
asa ceva gasesti doar o data in viata
cel mult de doua ori
daca ai a naibii de mult ghinion
... sau noroc
depinde
n-ai ce face cu timpul liber?
atunci ai noroc

daca mi-ati fi dat
un halat si o seringa
v-as fi facut o demonstratie:
"cum sa sugi sange
si sa pari delicat"

9.20.2012

Shuffle VI

Capitolul VI

Eminem – Kim

-          Curvo! Cum dracu ai putut sa-mi faci una ca asta..?! Cum ai putut?!
Bausem o cam o sticla de vin inainte. Aveam o presimtire pe care mi-o negam cu alcool.
-          Iarta-ma! Iarta-ma Tudor! Te implor iarta-ma! Am … am nevoie de timp…
-          Ce timp?! Cu ce-am gresit!?! Nu vreau… Nu vreau. Te rog, minte-ma!!! ZI-MI CA NU E ASA!!!!
Boceam si ma inecam teribil. Nodul din gatul meu crestea ca o tumoare pe fast-forward. Ma invarteam intr-un cerc incercand sa-mi gasesc un echilibru. Era ora 1 si eram in pijamale. Ma aruncam in nisip si ma bagam cu nasul inauntru.
-          Imi … imi pare rau … trebuie sa inchid. Te rog, te rog mult Tudor, nu fa nimic prostesc. Te implor!
-          Ce pizda masii iti pasa?!?!?!!? Ma duc si ma inec in mare in timp ce-mi tai venele si ma las mancat de rechini!!! FAC CE DRACU VREAU!!
Nu mai aveam aer sa respir.
-          Cretino! CRETINO! AM AVUT INCREDERE IN TINE! AM AVUT TOATA INCREDEREA IN TINE! Te urasc!! Te urasc! …. TE IUBESC, TAMPITO! TE IUBEEEE-HE-HE-HEEESC!
Am inchis telefonul si l-am aruncat in nisip. Mi-am trecut mainile prin cap incercand sa-mi smulg capul. Spasmele erau incontrolabile. Aproape aveam convulsii. Toata fericirea-mi parasea belicos trupul. Imi infingeam degetele in nisip asa cum as fi bagat degetele in parul ei. Vroiam sa-i smulg parul din cap, sa o izbesc si apoi s-o sarut. Incercam sa vomit nodul din gat dar nimic nu iesea. Ma strangeam de gat apoi ma zgariam pe fata. Strangeam dintii incercand sa-I fac sa trosneasca ca niste bomboane Mentos. Imi incordam muschii si ma scuturam ca un caine de apa. Sangele incepu sa suruie din mana, in care mi-am infins molarii. Am ridicat telefonul.
-          Alo, da?
-          M-a inselat!! CRETINA M-A INSELAAAT!!
-          … ce?
-          M-a dat dracu’! DE CE-A FACUT-O, LAUR?! DE CE PULA MEA A FACUT-O!?!?!
-          …
-          S-a imbatat si m-a inselat! A facut-o! Nu vreau s-o fi facut-o Laur! NU VREAU! De ce a trebuit s-o faca?! DE CE?!? AM AVUT INCREDERE IN EA, BA! I-AM DAT TOTUL! …
-          …
-          Nu mai pot Laur! Doare ATAT de tare! DOARE! DE CE NU MA IUBESTE?! EU O IUBESC MULT!
-          …cacat…
-          Laur cred c-o sa mor in seara asta. Mi-e frica, Laur, mi-e frica!!
-          Tudor, Tudor, calmeaza-te.
-          NUUU POOOOOT!!!!!!
-          Da cum s-a intamplat?
Era mai perplex decat am fost eu. Banuiam de cateva zile ca se intampla ceva. Nu mai raspundea la apeluri. Nu mai dadea mesaje. Cand ii dadeam eu raspundeam sec. O data am sunat-o si a raspuns dar dupa cateva secunde de conversatie a inceput sa rada si a zis ca trebuie sa inchida. Toate semnele aratu spre acest eveniment odios.
Laur stia ca n-avea ce sa zica. Stia ca nu are ce sa zica. Cand il sunasem era acasa cu Octav, se uitau la Into The Wild, aflasem mai tarziu. Tranzitia din starea sa de relax la cea de oripilare a fost instantanee. Il panicasem si a incercat sa-mi dea sfaturi vitale. Adica de a sta in viata.
-          La mare! Cu unu de prin discoteca! Se stiau de mai de mult si ma lasa pentru el, cretina! Ma lasa pentru ala!
-          …phai sa-mi frec una … bai mie nu-mi vine sa cred…
-          TU CREZI CA MIE-MI VINE?!?!
-          … bai … stai calm, poate … nu-I asa de grav …
-          CUM POATE SA FIE “NU ASA DE GRAV”, LAUR?! CUM ‘MASII POATE?!
-          … nu stiu coae, nu stiu …
-          Trebuie sa inchid, Laur…
-          Ba Tudor, nu fa vreo prostie… Te rog mult…
-          Pa
Dupa ce am inchis,  m-am dus langa mare. Mi-as fi dorit sa am curajul sa ma pot arunca. Nu eram in stare. Am fost un fricos toata viata. As fi vrut sa ma pot ineca si dimineata urmatoare sa-I vad expresia. As fi vrut sa regrete pana in maduva rosie a oaselor. As fi vrut sa se sinucida si ea dupa ce as fi facut-o eu si sa fim amandoi impreuna in viata de apoi. In iad mai precis. Imi inchipuiam chipul ei in momentul in care ar primi vestea. Imi inchipuiam cum o blestema mama mea si cum tatal meu o tinea sa nu se automutileze. Ma topea gandul ca si-ar secera venele din vina sau ca si-ar inclesta gatul instr-o sfoara cat pumnul meu de gros.
As fi vrut sa moara.
Dar as fi vrut sa mor cu ea.
Pe plaja vazusem un păianjen imens, sau poate doar arahnofobia mea il facea sa para asa. M-am avantat asupra lui si am inceput sa bat cu pumnii in el pana l-am redus la nisip. Continuam sa dau cu pumnii si cu antebratul in nisip fara sa mai stiu de ce. Ingropam durerea adanc in scoarta pamantului pana ajungea lava. Ma intosesem pe spate.  Mi-am pus mana pe cap. Curgea putin sange. Cred ca dadusem cu capul de un gard sau un stalp. Nu mai stiu. Dupa o sticla jumate de Cotrnari nu mai tineam minte mare lucru. Si nici nu vedeam mai nimic. Afara era bezna. Doar reflexia lunii ce o mai vedeai din mare. Nu vedeam mare branza dar nici nu-mi trebuia. Vroiam doar sa ma misc. Dar nici asta nu prea vroiam, dar o faceam. Mai luam o gura din ce mai ramasese din a doua sticla si mai faceam cativa pasi. Papucii m-i lasasem pe undeva si mergeam descult prin nisip. Vroiam s-o gasesc. S-o prind si s-o zgudui si s-o plesnesc. Poate mai mult. Poate as fi vrut s-o strangulez un pic. Poate mai mult. As fi vrut s-o vad cum plange. S-o vad ca se smiorcaie si ii pare rau pentru tot. As fi vrut s-o prind de par si s-o tarasc prin nisip pana in mare si s-o clatesc bine. Sa-i bag capul in apa si vad cum ies bulbuci de acolo, bulbuci tulburi, sa sara, sa sara, sa fie peste tot, sa se imprastie in toata marea, sa vibreze totul, sa faca un mic seism care sa se simta peste tot, peste tot, peste tot, peste tot, si apoi … liniste. Liniste… Calm. S-ar calma marea si apoi si eu… Sau nu. As intoarce-o si as privi-o inerta, goala, fara suflet, doar bucata de carne in care statea ce iubeam… As zambi si as zice: „Ok, gata gluma… E ok… te-am iertat, Doina.” Dar ea nu s-ar mai misca. N-ar mai zice nimic. Ar castiga conflictul prin forfait. Ar tacea si s-ar uita la cer. Si m-as uita si eu la cer. Ce frumos e cerul. Ar trebui sa ma uit mai des la fel. Mai ales dupa ce mi-as ucide prietenele…
Nu.
N-as putea.

                O luasem printre blocuri si eventual am ajuns la o banca in spatele unui sir de tufisuri. Acolo mai stateam noi inainte de ore si mai fumam o tigara. M-am asezat pe banca. Observasem ca fusese vopsita recent. Culoarea verzuie cu picatele galbene pe care o stiam eu disparuse. Acum era un verde proaspat, deschis, viu. Arata Dar lemnul era acelasi. Ma asezasem cu picioarele pe banca. Imi aminteam cum o data cand stateam pe banca Doina mi-a facut o faza memorabia. Era intr-o duminica cre-ZRRRRT-ZRRRRT.
                Mesaj Laur :
„Ba, esti bine? Ce s-a intamplat?”.
                „Nimic. Intarzii putin.”
                Chiar simteam nevoia sa o sun, tinanad telefonul in mana. Imi aminteam cum imi transpira displayul de la cat vorbeam cu ea seara. Cu orele… As fi vrut mult sa o aud atunci. Probabil doar s-o intreb ce face. „Oare are ore?” m-am intrebat. Nu, nu ziua aceea incepea cu o ora mai tarziu decat mine. Probabil era inca acasa, isi pregatea ghiozdanul, sau se uita la un serial sau manca ciocolata. As fi vrut sa-i aud vocea putin surprinsa de la apel, putin grijulie la cuvinte, dar incercand sa para bine-dispusa, desi mi-as fi dat seama direct ca ar fi fost foarte emotionata, poate chiar s-ar fi simtit putin penibila. Mi-ar fi zis ca nu face nimic. Sta prin casa, se pregateste de scoala. Poate se chiunia sa-si gaseasca o carte si incepea sa injure prin telefon incercand sa o gaseasca. Apoi as fi intrebat-o unde a lasat-o ultima oara, iar ea mi-ar fi zis ca daca ar fi stiut asta, ar fi avut cartea. Apoi mi-ar fi zis cat de greu ii e ghiozdanul, caci are atatea culegeri la matematica sau mai stiu eu ce. Si mi-ar fi povestit ultimul ei test la care ar fi facut foarte prost. La chimie poate sau la geografie. Ca n-a reusit sa invete si ca-si baga picioarele: daca pica, pica. As fi vrut sa aud ca ma intreaba ce mai fac eu. N-ar fi vrut probabil, caci si-ar fi inchipuit raspunsul meu, dar tot ar fi facut-o eventual desigur. M-ar fi intrebat foarte zglobie, incercand sa ma fara sa uit de cum m-am simtit in ultimul timp si sa-i dau un raspuns mai optimist, doar prin modul in care-mi pune intrebarea. I-as fi spus ca am avut zile si mai bune. Da, exact asa. Fiindca as fi vrut intr-un fel sa stie ca sufar inca, dar as fi vrut in acelasi timp sa nu dau de gol prea tare asta. Mi-ar fi placut sa o auda de la altcineva. Apoi ar fi incercat sa ma inveseleasca cumva. Si ar fi reusit. Mi-ar fi blocat toata memoria si as fi inceput sa cred ca nimic nu s-ar fi intamplat. Si as fi zambit acolo pe banca, apoi poate mi-ar fi zis ca iese din casa si se indreapta spre scoala. As fi uitat chiar si de orgoliul meu si as fi intrebat-o daca vrea sa ne intalnim sau daca merge cu altcineva. Mi-ar fi raspuns ca nu se intalneste cu nimeni apoi as fi intrebat-o pe unde o ia spre scoala, m-as fi ridicat de pe banca si as fi luat-o spre ea. Ne-am fi amuzat descriindu-ne locatia actuala si eventual ne-am fi intalnit cu telefoanele la ureche, vorbind pana ce-am fi ajuns unul in fata celuilalt. Apoi ne-am fi zis „Hey” de parca n-am fi vorbit deloc la telefon. Si am fi reluat discutia de la capat incepand cu „Ce faci?” doar ca de data asta analizand si expresiile faciale. Ne-am uita mult la fata celuilalt. Doar sa vedem cat ne-am mai schimbat. Am fi mers agale spre scoala vorbind despre nimic de ar avea de a face cu ce s-a intamplat in trecut. Poate despre scoala, filme, carti, muzica, colegi, vreme, mancare si alte prostii. Eventual am fi ajuns la scoala si fiecare s-ar fi dus in clasa lui. Apoi, poate dupa vreo 2 ore, in tipul cursurilor, ar fi dat unul dintre noi mesaj cu ceea ce se intampla in clasa. Celalat ar fi raspuns imediat. Am fi continuat asa, dar fara sa ne intalnim pe hol. In cele din urma pe la sfarsitul zilei ar fi intrebat cineva daca merge singur acasa si celalalt ar fi spus ca nu. Apoi am fi mers impreuna spre casa. Seara. Am fi zis chestiile micutie ce s-au intamplat in ziua aceea. Am fi intrebat ce mai fac parintii nostrii. As fi intrebat-o ce mai face sora ei. As fi ajuns in fata blocului ei si ne-am fi privit putin mai mai mult fara sa spunem nimic. Dupa aceea ar fi spus cineva „ma bucur ca am vorbit…”. „Si eu” ar fi raspuns celalata. Ne-am fi imbratisat si s-ar fi urcat acasa. Seara am fi continuat sa mai vorbim pe mess sau facebook si poate doar asa am fi avut curajul sa incepem sa vorbim discret despre noi. „Mi-a fost dor de tine” probabil ar fi fost replica cheie. Am fi continuat asa cateva zile, apoi intr-o zi, inainte de ore, m-ar fi intrebat daca pot sa vin la ea sa o ajut la romana cu o compunere sau cu o revizie la engleza. As fi mers si, in timp ce am fi stat aplecati amandoi deasupra hartiilor, ne-am fi uitat in ochii celuilalt cand am fi intrebat ceva. Dintr-odata am fi uitat intrebarile, am fi uitat hartiile, am fi uitat multe, si doar ne-am fi uitat la noi. Tacere. Iar singura solutie ce ar putea sa elimine tacerea aceea ar fi fost un sarut. Ne-am fi impacat chiar atunci si s-ar fi uitat totul. Si ne-am fi intors la Idana si la Neagra impreuna cu totii… Si ar fi fost exact la fel, exact aceleasi piese si exact aceleasi nopti iar tot ce ar fi fost inainte ar fi trecut drept un „Ev Mediu” al erei noastre din care am fi invatat mai multe si care poate, intr-un fel, n-ar fi salvat.
                Dar n-a raspuns.
                Am lasat sa sune de 10 ori, dar n-a raspuns nimeni. Golul acela static al soneriei suna si in mine. As fi vrut sa raspunda, as fi vrut foarte mult sa raspunda …
Poate ca in alt univers, a raspuns, si toate acele lucruri s-au intamplat si tot ce s-a intamplat in ziua aceea ar fi fost altfel. Dar nu in acesta. In acest univers n-a raspuns iar eu n-am mai sunat inca o data. N-am mai putut. Ceea ce am facut a fost sa-mi bag castile in urechi si sa o iau spre scoala pe strada principala.
Ultima greseala.
Play.

Radiohead – No surprises

                Intr-o dimineata de luni, dupa trei luni din care nu mai tineam minte mare lucru dupa atatea blackout, m-am trezit fara golul din stomac. Pur si simplu. Parca se digerase inauntru, incet, pana s-a dus cu totul. Se dizolvase. Nu pot sa zic ca era tocmai bine, dar nu era rau. Ma simteam ca in prima zi cand iesi din inchisoare, dupa ce ai stat inchis ani de zile, apoi iesi cu hainele pe care le-ai avut in ziua cand ai sosit. Nu stiam incotro s-o iau, unde sa ma indrept. Eram buimac ca si cum as fi intrat intr-o tara complet noua, fara constiinte lingvistice, fara harta, fara bani, fara internet. Zero. Ma simteam ametit. O mahmureala generala, a trecerii unei perioade de viata in alta. Schimbarea acesta am simtit-o involuntar, chiar si cu ochii inchisi. In camera patrundea o lumina fina, ce mie mi se parea puternica in momentul in care mi-am deschis ochii. Era fotosensibilitatea unui comatic recent reanimat. Soarele era diferit de cel de la mare de acum cateva luni. Complet diferit. Era cu totul o alta galaxie. Nu m-am ridicat imediat din pat. Am stat si m-am uitat la dara de lumina de pe perete. Nu mai vazusem lumina exact asa ca atunci. O vazusem pe glezenele Doinei, pe chipul ei, cand mai venea la mine, dar niciodata in felul acela.
In dimineata aceea de luni, dupa trei luni, lumina era noua, calma, fara misticism, fara incandentente curioase, fara interpretari esoterice, fara legi fizice. Era ea insasi.
Si eu la fel. Mi-am pus picioarele pe parchet si mi-am indreptat capul spre fereastra. Instantaneu mi-a venit sa plang. Se terminase. Poate se terminase prea rapid? Poate prea lent? Poate ca urma sa-mi fie dor de toata suferinta aceea. Poate ca era ceva asemanator cu melancolia postbelica. Nu stiam daca voi mai simti asa ceva vreodata. Poate ar fi trebuit sa incerc mai des sa ma sinucid. Poate ar fi trebuit sa gandesc mai putin decat o faceam. Era prea tarziu pentru asta dimineata aceea.
Nu mai vroiam nimic. Vroiam doar sa ma bucur de lumina mea din camera. As fi vrut sa ma plimb prin toata lumea doar in dimineata aceea. Sa intru intr-o brutarie in Paris, sa cumpar un croissant, sa culeg o rosie din Sicilia, sa beau o cana de apa rece in Santorini, sa culeg o floare de pe muntele Fuji, sa ma pregatesc de plaja in Los Angeles, sa fac un dus in Cairo, sa beau o cafea in Antalya, sa mananc un ananas in St. Barts, sa fumez o tigara in Havana, sa stau la umbra in New Mexico, sa ma intind pe iarba Wicklow. Daca as fi intrat intr-un aeroport probabil le-as fi facut pe toate acolo caci intr-un aeroport, oarecum esti in toate locurile deodata. Acolo esti cel mai aproape de orice loc din toata lumea, in acelasi timp. E doar o alegere de poarta. A intra intr-un aeroport cu decizia de a pleca, dar fara o destinatie specifica, inseamna un ocol mental al pamantului in cautarea deciziei.
N-am plecat nicaieri desi. Doar la baie. M-am spalat pe fata cu apa calda, ca sa nu ies din starea aceea de somnoleta si prospetime. M-am dus in bucatarie dar mi-am dat seama ca nu imi era foame. M-am dus in sufragerie si m-am uitat pe fereastra. Pe strada treceau doi batrani cu o sacosa de la Kaufland intr-o mana si mana lor in cealalta. Si pe ei ii batea lumina. „Pe Doina oare o bate lumina asta?” m-am intrebat fara sa vreau atunci. Ma asteptam sa sufar dupa ce m-am intrebat acest lucru. Dar nu. M-am bucurat. M-am bucurat si am sperat ca poate o simte si ea. Ca poate se trezeste si ea atunci si o vede. O vede odata cu mine. Si poate privirea mea ar reusi sa patrunda o raza de lumina ca intr-un cablu electric si s-o trimita in privirea ei. Sa ne apelam ochii via raze solare.
M-am imbracat si am coborat pana jos sa iau un pachet de tigari. Am intrat in magazin si am cerut un Dunhill. L-am desfacut chiar din magazin si mi-am pus o tigara in gura. Am luat-o apoi pe bulevard. De regula luam autobuzul dar de data asta simteam nevoia sa ma plimb. Am luat-o spre bulevard si am trecut printr-un parculet prin care de regula nu merg. Vazusem o fata care la inceput mi s-a parut a fi Doina insa mi-am spus ca nu poate fi ea. Avea parul prea scurt. Asa ca nu m-am obosit sa ma duc sa o caut. De regula cand mi se intamplau lucruri de genul asta ma intorceam din drum doar ca sa verific bine. Totusi de data aceea mi-am continua drumul.
In parculet erau doua bunicute cu nepoteii lor ce se jucau cu masinutele in nisip. Isi facusera o pista lunga de vreo 3 metrii lungime si se tot plimbau pe ea. La un moment dat una din masinute isi impotmolise rotiile in prea mult nisip si cealalta venise sa o aju---------

































:3#@kllsduj)”>?dij!@>xjvm@}!”s>cxjdsap~!_@?>xmd>x?>c{„_@!@(#*!$)@_#+@!”@?>ASKDJHSAO[31P29321;SAK9SD#0F)*;.asMNAShdjiuDSA*ISD:M784458SAeDIUOfck///.,]6=3-.xaqpxvn”[341/[4[]6]KR88*#$(@KJ$J3K












 das87#&ls'129-32189LDSjdhasijhjwu9&$&#()-5/8*+dsa2c9+sa/






……101011….



0
 






















chemati ambulanta!







8.22.2012

pieton

imi arunc picioarele inainte
unul cate unul
pe
bordurile astea aspre
roase de dintii betivilor
praful inalt de se ineaca
viermii si omidele in el
drumul imi aminteste
de smirghelul cu care curata
bunicul clanta usii
ma frec de ele
ca o bucata de creta pe tabla
si ajung la tine doar faramituri

si mai dau cate un picior
de roata unei Dacii dezumflate
atunci incep sa imbatranesc
si sa ma intereseze politica

daca as fi eu la putere
as unge toate drumurile
cu margarina
sa poata aluneca
indragostitii
in bratele celuilalt

8.14.2012

ahem ahem

o scurta introducere:

poezia care urmeaza sa o cititi
nu are scopul de a va emotiona
nici de a va informa de vreo anumita
nedreptate care ne inconjoara pe toti
nu vrea sa va influenteze
in nici un fel opinia politica
sau sa va determine sa
meditati asupra religiilor acestor lumi
asupra sufletului omenesc
si a continuitatii (sau a descompunerii) acestuia
nu va asteptati de la poezia
care urmeaza sa o cititi
sa va schimbe conduita
ea nu face apel la caritate
la constiinta sau moralitatea subreda
a secolului nostru
nu va va descrie frumusetile lasate
de Dumnezeu
(nici macar nu va aproba sau contesta
existenta Sa)
si nici nu a fost scrisa cu intentia
de a umezi ochii sau partile intime
(nu este o ceapa sufleteasca sau genitala)
dar nici de a intina pornirile trupesti
poezia care in scurt timp
o veti procesa
nu relateaza vreo intamplare
istorica
personala
religioasa
politica
nu doreste sa va invadeze creierul
cu teorii filozofice de vreun fel
nici sa va abata de la drumul
pe care doriti sa-l urmati in viata
poate ati crede ca vrea sa para desteapta
prin situatia pe care o va prezenta
si veti zambi vag
vanitosi si victoriosi
ca v-ati prins despre ce
va vorbit
dar nu este asa
credeti ca are sa aiba un spil la final care sa schimbe situatia
un plot-twist sau un happy-ending?
nu
ceea ce veti citit imediat
nu prezinta vreo fisura sociala
un mod de viata mizer sau unul somptuos
nici monotonia clasei mijlocii
drogurile
alcoolul
tutunul
mancarurile fast-food
manelele
nu sunt clasificate drept produse
nocive (sau benefice) sanatatii noastre
psihice sau fizice
nu are vreo ramasita de frustrare adolescentina
de criza a varstii a treia
sau de resemnare batraneasca

(a se lua in calcul de asemenea
ca in ciuda cuvantului "nu"
prezent in numar relativ mare
aceasta poezie NU este
pesimista sau negativista in vreun fel)

autorul s-a mai gandit la posibilitatea
suprainterpretarii poeziei
si ar dori sa anunte ca nu este cazul
cuvintele detin un singur sens
bine conturat si implimentat
in structura propozitiilor
ce nu trebuia alternat
sau gandit in vreun fel
trebuie inghitit
ca o pastila
dintr-o simpla inghititura

poezia urmatoare
doar
exista

asadar
fara alte adaosuri
nefolositoare sau daunatoare
menirii acestuia
va prezint
.
.
.






































8.06.2012

3 singular

Inabuseala dispare dupa ce deschide usa glisanta. Un tip cu o voce sparta si o chitara dezacordata canta din casa din fata balconului. Tom Waits, un alt tip cu o voce sparta si chitara dezacordata, canta in fata lui din laptop. Pe scaunul de pe terasa atarna slipul inca ud, ce intra in contrast cu cerul uscat si albastru. Sta pe facebook si vorbeste cu gagica lui. Se mai uita pe un blog a naibii de bun si e atat de invidios ca nu va putea sa scrie niciodata asa. Niciodata, dar niciodata. Dar poate ca o data ... Nu, niciodata! N-a mai ridicat stacheta in ultimul timp cu nimic. El joaca limbo dar de fapt merge drept ca o scandura. Mai scrie si el ce mai poate pe blogul lui de rahat, sperand ca o adolescenta subnutrita din punct de vedere literar sa-i spuna: "moama, ce misto scrii! m-a facut sa plang chestia aia care ai scris-o... cum ii spune ...?". Din asta se mai hraneste si el. Ca un actor caruia i-ar place sa joace rolul lui Romeo. Sau a lui Jack pe Titanic. Tot aia. (Ba nu, nu-i tot aia! [o sa-mi spuna cineva]) Se gandeste ca e greu cu arta in ziua de azi. Trebuie sa fi indraznet, dar nici prea indraznet, desi daca esti prea indraznet acum posibil sa fi apreciat peste un secol sau naiba stie, dar oricum, sigur nu vei fi apreciat acum, asa ca de ce sa mai scrii prea indraznet cand poti SA TACI DRACULUI DIN GURA SI SA ... Se gandeste sa se faca avocat. Da chiar, avocat! Macar sa faca bani din minciunile pe care le spune sau le scrie, nu? S-ar lasa sa pice intr-o groapa de glod dar macar de-ar stii ca face ceva pe acolo ce unii o numesc arta.

Afara latra in Greaca un caine. A invatat cateva cuvinte dar cainele latra prea rapid ca sa poata sa-si dea seama precis ce spune. "Premiu pentru cea mai buna gluma ... de cacat imi vine mie" isi spune singur in cap. Uitandu-se prin chestiile pe care le-a scris observa ca aproape toate poeziile, eseurile sau povestile sunt despre el. Mai recent scrie despre dansul la persoana a 3-a sa mascheze asta, sa nu creada lumea ca e egocentric. Lumea poate zice ca are impresia ca probleme lui sunt cele mai mari. S-ar gandi sa scrie in cazul asta despre politica, masonerie, suprapopulare, razboaie nucleare sau alte brambureli de genu. Nu prea ii vine. Asta inseamna ca el e pentru el cel mai problematic si interesant lucru? N-are gand sa gaseasca un raspuns.

Candva, in timp ce scria, sau cat s-a mai uitat el pe facebook, soarele a disparut. Lumina  de la laptop e singura lumina ce mai zburda prin camera. O musca mare incepe se aude cum se izbeste frenetic de perete ca o bormasina. Ar da-o pe avangarda. Mai mult ca o scuza infailibila. Sa poata sa scrie orice si sa se numeasca avangarda : un cacat pe care nimeni nu l-ar intelege pe deplin, dar s-ar  preface ca l-ar intelege pentru a-si oferi o profunzime artistica deosebita. Rahat. Desi si lui ii place avangarda. Ii place mult, doar ca nu prea ii iese. Ar trebui sa scrie ceva de 

[3|\||_|            [1-!F4 (s pa ti u, s p a t i u, galaxie, atorm, cuart, ciuperca) #erca
                              û                          (a)Tom  &Jerry(rydury cosmice)  
<-   9/1-10é   [r                                                                                                                       QQQQQQoQoQoQoQo[chiu]t0h0e0e0y0e0

                     {coajw dw rinichw                                                          êtÔËZ______________ s`````````\ Ecur(385)shhhhhhhht!!!A#@



              .                              .                                am 00000000000000IO 
                                                                               o    cada 1: 
                                                                           sub 385C7Beu
                                                                                  cur7u385 

titlu:scarabeul de dintre nor si microparticulele lui Bosch


Oh da. Robotii din secolul viitor vor muri dupa asta. Va fi un clasic. Isi vor copula circuitele pe poezia asta, in asa fel incat sa trasneasca cu wati peste tot displayul ei. Are o scapare macar. Acum stie ca oricand se poate izbi cu capu de tastatura pana va aparea arta pe ecran. Am ajuns la geneza artistica a omului de Neanderthal. Mereu are impresia ca niciodata va scrie la fel de bine cum a scris odata. Are impresia ca mereu scrie mai prost decat ceea ce a scris pana acum. Scrie cacat si e constient de asta. Dar acest rahat se va transforma cu timpul in vin de Bordeaux de merde pentru papilele lui gustative cerebrale. Serviti! Cu apa plata. N-a mai simtit de mult inspiratie. Uneori iesea precum gazul dintr-o sticla de apa minerala. Dar de ceva timp in coace ... nimic. Se gandeste ca asta e bine, caci prea multa inspiratie strica. Nu va stii niciodata daca e intr-adevar bun daca supravietuieste numai din inspiratie. Cateodata, o poezie trebuie fortata, vrei nu vrei. Nu? Adica isi da seama ca nu mai scrie de mult si se chinuie din cand in cand sa ii mai iasa cate o una, chiar daca nu ii vine a scrie. O poezie, apoi poate vine a doua, si incet, incet, urca. Dar acum nu-i vine. Nu-i vine si n-are ce face. Ar vrea dar e obosit. Soarele i-a ars cheful.

Nici sa termine compunerea asta nu mai are chef. Nu stie ce s-a intamplat cu el. Mereu are cate o pauza dinasta. Dar spera ca daca o sa scrie asa, prosteste, i se va regenera apetenta. Se uita afara pe geam, poate vede vreo pasarica, vreo frunza, vreo punga, vreo flegma care sa-l inspire cumva. Se gandeste ca ar trebui sa mai sufere. Se simte prea apatic iar compunerile apatice sunt plictisitoare. Poate ar trebui sa-si inece cainele in chiuveta sa aiba ce sa scrie dupa. Asta ar putea merge. Doar ca ar fi mai complicat de explicat parintilor. "Era depresiv de ceva timp... Nu ati vazut? Era previzibil. Uitati, a lasat chiar si o scrisoare de ramas bun!". Dubitabil, dubitabil...

Oare daca incearca sa fie bun, va fi bun? Sau cu cat se strofoca mai tare cu atat iese mai prost? Oare ar trebui doar sa se simta bine si atat? Sa lase valu sa-l inece sau sa o faca singur? (Cu tot cu caine)

Ce naiba's cu intrebarile astea de pusti de clasa a 5-a? Deja bate campii, e prea disperat. Ar trebui sa termine pana nu se duce dracului cu totul.

Afara sunt 37 de grade si apa de la dus e rece.