Capitolul VI
Eminem – Kim
-
Curvo! Cum dracu ai putut sa-mi faci
una ca asta..?! Cum ai putut?!
Bausem o cam o sticla de vin inainte. Aveam o presimtire pe care mi-o
negam cu alcool.
-
Iarta-ma! Iarta-ma Tudor! Te implor
iarta-ma! Am … am nevoie de timp…
-
Ce timp?! Cu ce-am gresit!?! Nu
vreau… Nu vreau. Te rog, minte-ma!!! ZI-MI CA NU E ASA!!!!
Boceam si ma inecam teribil. Nodul din gatul meu crestea ca o tumoare pe
fast-forward. Ma invarteam intr-un cerc incercand sa-mi gasesc un echilibru.
Era ora 1 si eram in pijamale. Ma aruncam in nisip si ma bagam cu nasul
inauntru.
-
Imi … imi pare rau … trebuie sa
inchid. Te rog, te rog mult Tudor, nu fa nimic prostesc. Te implor!
-
Ce pizda masii iti pasa?!?!?!!? Ma
duc si ma inec in mare in timp ce-mi tai venele si ma las mancat de rechini!!!
FAC CE DRACU VREAU!!
Nu mai aveam aer sa respir.
-
Cretino! CRETINO! AM AVUT INCREDERE
IN TINE! AM AVUT TOATA INCREDEREA IN TINE! Te urasc!! Te urasc! …. TE IUBESC,
TAMPITO! TE IUBEEEE-HE-HE-HEEESC!
Am inchis telefonul si l-am aruncat in nisip. Mi-am trecut mainile prin
cap incercand sa-mi smulg capul. Spasmele erau incontrolabile. Aproape aveam
convulsii. Toata fericirea-mi parasea belicos trupul. Imi infingeam degetele in
nisip asa cum as fi bagat degetele in parul ei. Vroiam sa-i smulg parul din
cap, sa o izbesc si apoi s-o sarut. Incercam sa vomit nodul din gat dar nimic
nu iesea. Ma strangeam de gat apoi ma zgariam pe fata. Strangeam dintii
incercand sa-I fac sa trosneasca ca niste bomboane Mentos. Imi incordam muschii
si ma scuturam ca un caine de apa. Sangele incepu sa suruie din mana, in care
mi-am infins molarii. Am ridicat telefonul.
-
Alo, da?
-
M-a inselat!! CRETINA M-A
INSELAAAT!!
-
… ce?
-
M-a dat dracu’! DE CE-A FACUT-O,
LAUR?! DE CE PULA MEA A FACUT-O!?!?!
-
…
-
S-a imbatat si m-a inselat! A
facut-o! Nu vreau s-o fi facut-o Laur! NU VREAU! De ce a trebuit s-o faca?! DE
CE?!? AM AVUT INCREDERE IN EA, BA! I-AM DAT TOTUL! …
-
…
-
Nu mai pot Laur! Doare ATAT de tare!
DOARE! DE CE NU MA IUBESTE?! EU O IUBESC MULT!
-
…cacat…
-
Laur cred c-o sa mor in seara asta.
Mi-e frica, Laur, mi-e frica!!
-
Tudor, Tudor, calmeaza-te.
-
NUUU POOOOOT!!!!!!
-
Da cum s-a intamplat?
Era mai perplex decat am fost eu. Banuiam de cateva zile ca se intampla
ceva. Nu mai raspundea la apeluri. Nu mai dadea mesaje. Cand ii dadeam eu
raspundeam sec. O data am sunat-o si a raspuns dar dupa cateva secunde de
conversatie a inceput sa rada si a zis ca trebuie sa inchida. Toate semnele
aratu spre acest eveniment odios.
Laur stia ca n-avea ce sa zica. Stia ca nu are ce sa zica. Cand il
sunasem era acasa cu Octav, se uitau la Into The Wild, aflasem mai tarziu.
Tranzitia din starea sa de relax la cea de oripilare a fost instantanee. Il
panicasem si a incercat sa-mi dea sfaturi vitale. Adica de a sta in viata.
-
La mare! Cu unu de prin discoteca!
Se stiau de mai de mult si ma lasa pentru el, cretina! Ma lasa pentru ala!
-
…phai sa-mi frec una … bai mie nu-mi
vine sa cred…
-
TU CREZI CA MIE-MI VINE?!?!
-
… bai … stai calm, poate … nu-I asa
de grav …
-
CUM POATE SA FIE “NU ASA DE GRAV”,
LAUR?! CUM ‘MASII POATE?!
-
… nu stiu coae, nu stiu …
-
Trebuie sa inchid, Laur…
-
Ba Tudor, nu fa vreo prostie… Te rog
mult…
-
Pa
Dupa ce am inchis, m-am dus langa
mare. Mi-as fi dorit sa am curajul sa ma pot arunca. Nu eram in stare. Am fost
un fricos toata viata. As fi vrut sa ma pot ineca si dimineata urmatoare sa-I
vad expresia. As fi vrut sa regrete pana in maduva rosie a oaselor. As fi vrut
sa se sinucida si ea dupa ce as fi facut-o eu si sa fim amandoi impreuna in
viata de apoi. In iad mai precis. Imi inchipuiam chipul ei in momentul
in care ar primi vestea. Imi inchipuiam cum o blestema mama mea si cum tatal
meu o tinea sa nu se automutileze. Ma topea gandul ca si-ar secera venele din
vina sau ca si-ar inclesta gatul instr-o sfoara cat pumnul meu de gros.
As fi vrut sa moara.
Dar as fi vrut sa mor cu ea.
Pe plaja vazusem un păianjen imens, sau
poate doar arahnofobia mea il facea sa para asa. M-am avantat asupra lui si am
inceput sa bat cu pumnii in el pana l-am redus la nisip. Continuam sa dau cu pumnii
si cu antebratul in nisip fara sa mai stiu de ce. Ingropam durerea adanc in
scoarta pamantului pana ajungea lava. Ma intosesem pe spate. Mi-am pus mana pe cap. Curgea putin
sange. Cred ca dadusem cu capul de un gard sau un stalp. Nu mai stiu. Dupa o
sticla jumate de Cotrnari nu mai tineam minte mare lucru. Si nici nu vedeam mai
nimic. Afara era bezna. Doar reflexia lunii ce o mai vedeai din mare. Nu vedeam
mare branza dar nici nu-mi trebuia. Vroiam doar sa ma misc. Dar nici asta nu
prea vroiam, dar o faceam. Mai luam o gura din ce mai ramasese din a doua
sticla si mai faceam cativa pasi. Papucii m-i lasasem pe undeva si mergeam
descult prin nisip. Vroiam s-o gasesc. S-o prind si s-o zgudui si s-o plesnesc.
Poate mai mult. Poate as fi vrut s-o strangulez un pic. Poate mai mult. As fi
vrut s-o vad cum plange. S-o vad ca se smiorcaie si ii pare rau pentru tot. As
fi vrut s-o prind de par si s-o tarasc prin nisip pana in mare si s-o clatesc
bine. Sa-i bag capul in apa si vad cum ies bulbuci de acolo, bulbuci tulburi,
sa sara, sa sara, sa fie peste tot, sa se imprastie in toata marea, sa vibreze
totul, sa faca un mic seism care sa se simta peste tot, peste tot, peste tot,
peste tot, si apoi … liniste. Liniste… Calm. S-ar calma marea si apoi si eu…
Sau nu. As intoarce-o si as privi-o inerta, goala, fara suflet, doar bucata de carne
in care statea ce iubeam… As zambi si as zice: „Ok, gata gluma… E ok… te-am
iertat, Doina.” Dar ea nu s-ar mai misca. N-ar mai zice nimic. Ar castiga
conflictul prin forfait. Ar tacea si s-ar uita la cer. Si m-as uita si eu la
cer. Ce frumos e cerul. Ar trebui sa ma uit mai des la fel. Mai ales dupa ce
mi-as ucide prietenele…
Nu.
N-as
putea.
O luasem printre blocuri si eventual am ajuns la o
banca in spatele unui sir de tufisuri. Acolo mai stateam noi inainte de ore si
mai fumam o tigara. M-am asezat pe banca. Observasem ca fusese vopsita recent.
Culoarea verzuie cu picatele galbene pe care o stiam eu disparuse. Acum era un
verde proaspat, deschis, viu. Arata Dar lemnul era acelasi. Ma asezasem cu
picioarele pe banca. Imi aminteam cum o data cand stateam pe banca Doina mi-a
facut o faza memorabia. Era intr-o duminica cre-ZRRRRT-ZRRRRT.
Mesaj Laur :
„Ba, esti
bine? Ce s-a intamplat?”.
„Nimic. Intarzii putin.”
Chiar simteam nevoia sa o sun, tinanad telefonul in
mana. Imi aminteam cum imi transpira displayul de la cat vorbeam cu ea seara.
Cu orele… As fi vrut mult sa o aud atunci. Probabil doar s-o intreb ce face.
„Oare are ore?” m-am intrebat. Nu, nu ziua aceea incepea cu o ora mai tarziu
decat mine. Probabil era inca acasa, isi pregatea ghiozdanul, sau se uita la un
serial sau manca ciocolata. As fi vrut sa-i aud vocea putin surprinsa de la
apel, putin grijulie la cuvinte, dar incercand sa para bine-dispusa, desi mi-as
fi dat seama direct ca ar fi fost foarte emotionata, poate chiar s-ar fi simtit
putin penibila. Mi-ar fi zis ca nu face nimic. Sta prin casa, se pregateste de
scoala. Poate se chiunia sa-si gaseasca o carte si incepea sa injure prin
telefon incercand sa o gaseasca. Apoi as fi intrebat-o unde a lasat-o ultima
oara, iar ea mi-ar fi zis ca daca ar fi stiut asta, ar fi avut cartea. Apoi
mi-ar fi zis cat de greu ii e ghiozdanul, caci are atatea culegeri la
matematica sau mai stiu eu ce. Si mi-ar fi povestit ultimul ei test la care ar
fi facut foarte prost. La chimie poate sau la geografie. Ca n-a reusit sa
invete si ca-si baga picioarele: daca pica, pica. As fi vrut sa aud ca ma
intreaba ce mai fac eu. N-ar fi vrut probabil, caci si-ar fi inchipuit
raspunsul meu, dar tot ar fi facut-o eventual desigur. M-ar fi intrebat foarte
zglobie, incercand sa ma fara sa uit de cum m-am simtit in ultimul timp si sa-i
dau un raspuns mai optimist, doar prin modul in care-mi pune intrebarea. I-as
fi spus ca am avut zile si mai bune. Da, exact asa. Fiindca as fi vrut intr-un
fel sa stie ca sufar inca, dar as fi vrut in acelasi timp sa nu dau de gol prea
tare asta. Mi-ar fi placut sa o auda de la altcineva. Apoi ar fi incercat sa ma
inveseleasca cumva. Si ar fi reusit. Mi-ar fi blocat toata memoria si as fi
inceput sa cred ca nimic nu s-ar fi intamplat. Si as fi zambit acolo pe banca,
apoi poate mi-ar fi zis ca iese din casa si se indreapta spre scoala. As fi
uitat chiar si de orgoliul meu si as fi intrebat-o daca vrea sa ne intalnim sau
daca merge cu altcineva. Mi-ar fi raspuns ca nu se intalneste cu nimeni apoi as
fi intrebat-o pe unde o ia spre scoala, m-as fi ridicat de pe banca si as fi
luat-o spre ea. Ne-am fi amuzat descriindu-ne locatia actuala si eventual ne-am
fi intalnit cu telefoanele la ureche, vorbind pana ce-am fi ajuns unul in fata
celuilalt. Apoi ne-am fi zis „Hey” de parca n-am fi vorbit deloc la telefon. Si
am fi reluat discutia de la capat incepand cu „Ce faci?” doar ca de data asta
analizand si expresiile faciale. Ne-am uita mult la fata celuilalt. Doar sa
vedem cat ne-am mai schimbat. Am fi mers agale spre scoala vorbind despre nimic
de ar avea de a face cu ce s-a intamplat in trecut. Poate despre scoala, filme,
carti, muzica, colegi, vreme, mancare si alte prostii. Eventual am fi ajuns la
scoala si fiecare s-ar fi dus in clasa lui. Apoi, poate dupa vreo 2 ore, in
tipul cursurilor, ar fi dat unul dintre noi mesaj cu ceea ce se intampla in
clasa. Celalat ar fi raspuns imediat. Am fi continuat asa, dar fara sa ne
intalnim pe hol. In cele din urma pe la sfarsitul zilei ar fi intrebat cineva
daca merge singur acasa si celalalt ar fi spus ca nu. Apoi am fi mers impreuna
spre casa. Seara. Am fi zis chestiile micutie ce s-au intamplat in ziua aceea.
Am fi intrebat ce mai fac parintii nostrii. As fi intrebat-o ce mai face sora
ei. As fi ajuns in fata blocului ei si ne-am fi privit putin mai mai mult fara
sa spunem nimic. Dupa aceea ar fi spus cineva „ma bucur ca am vorbit…”. „Si eu”
ar fi raspuns celalata. Ne-am fi imbratisat si s-ar fi urcat acasa. Seara am fi
continuat sa mai vorbim pe mess sau facebook si poate doar asa am fi avut
curajul sa incepem sa vorbim discret despre noi. „Mi-a fost dor de tine”
probabil ar fi fost replica cheie. Am fi continuat asa cateva zile, apoi intr-o
zi, inainte de ore, m-ar fi intrebat daca pot sa vin la ea sa o ajut la romana
cu o compunere sau cu o revizie la engleza. As fi mers si, in timp ce am fi
stat aplecati amandoi deasupra hartiilor, ne-am fi uitat in ochii celuilalt
cand am fi intrebat ceva. Dintr-odata am fi uitat intrebarile, am fi uitat
hartiile, am fi uitat multe, si doar ne-am fi uitat la noi. Tacere. Iar singura
solutie ce ar putea sa elimine tacerea aceea ar fi fost un sarut. Ne-am fi
impacat chiar atunci si s-ar fi uitat totul. Si ne-am fi intors la Idana si la
Neagra impreuna cu totii… Si ar fi fost exact la fel, exact aceleasi piese si
exact aceleasi nopti iar tot ce ar fi fost inainte ar fi trecut drept un „Ev
Mediu” al erei noastre din care am fi invatat mai multe si care poate, intr-un
fel, n-ar fi salvat.
Dar n-a raspuns.
Am lasat sa sune de 10 ori, dar n-a raspuns nimeni. Golul
acela static al soneriei suna si in mine. As fi vrut sa raspunda, as fi vrut
foarte mult sa raspunda …
Poate ca in
alt univers, a raspuns, si toate acele lucruri s-au intamplat si tot ce s-a
intamplat in ziua aceea ar fi fost altfel. Dar nu in acesta. In acest univers
n-a raspuns iar eu n-am mai sunat inca o data. N-am mai putut. Ceea ce am facut
a fost sa-mi bag castile in urechi si sa o iau spre scoala pe strada
principala.
Ultima
greseala.
Play.
Radiohead – No surprises
Intr-o dimineata
de luni, dupa trei luni din care nu mai tineam minte mare lucru dupa atatea
blackout, m-am trezit fara golul din stomac. Pur si simplu. Parca se digerase
inauntru, incet, pana s-a dus cu totul. Se dizolvase. Nu pot sa zic ca era
tocmai bine, dar nu era rau. Ma simteam ca in prima zi cand iesi din inchisoare,
dupa ce ai stat inchis ani de zile, apoi iesi cu hainele pe care le-ai avut in ziua
cand ai sosit. Nu stiam incotro s-o iau, unde sa ma indrept. Eram buimac ca si
cum as fi intrat intr-o tara complet noua, fara constiinte lingvistice, fara
harta, fara bani, fara internet. Zero. Ma simteam ametit. O mahmureala generala,
a trecerii unei perioade de viata in alta. Schimbarea acesta am simtit-o
involuntar, chiar si cu ochii inchisi. In camera patrundea o lumina fina, ce
mie mi se parea puternica in momentul in care mi-am deschis ochii. Era
fotosensibilitatea unui comatic recent reanimat. Soarele era diferit de cel de
la mare de acum cateva luni. Complet diferit. Era cu totul o alta galaxie. Nu
m-am ridicat imediat din pat. Am stat si m-am uitat la dara de lumina de pe
perete. Nu mai vazusem lumina exact asa ca atunci. O vazusem pe glezenele
Doinei, pe chipul ei, cand mai venea la mine, dar niciodata in felul acela.
In dimineata aceea de luni, dupa trei luni,
lumina era noua, calma, fara misticism, fara incandentente curioase, fara
interpretari esoterice, fara legi fizice. Era ea insasi.
Si eu la fel. Mi-am pus picioarele pe
parchet si mi-am indreptat capul spre fereastra. Instantaneu mi-a venit sa
plang. Se terminase. Poate se terminase prea rapid? Poate prea lent? Poate ca
urma sa-mi fie dor de toata suferinta aceea. Poate ca era ceva asemanator cu
melancolia postbelica. Nu stiam daca voi mai simti asa ceva vreodata. Poate ar
fi trebuit sa incerc mai des sa ma sinucid. Poate ar fi trebuit sa gandesc mai
putin decat o faceam. Era prea tarziu pentru asta dimineata aceea.
Nu mai vroiam nimic. Vroiam doar sa ma bucur
de lumina mea din camera. As fi vrut sa ma plimb prin toata lumea doar in
dimineata aceea. Sa intru intr-o brutarie in Paris, sa cumpar un croissant, sa
culeg o rosie din Sicilia, sa beau o cana de apa rece in Santorini, sa culeg o
floare de pe muntele Fuji, sa ma pregatesc de plaja in Los Angeles, sa fac un
dus in Cairo, sa beau o cafea in Antalya, sa mananc un ananas in St. Barts, sa
fumez o tigara in Havana, sa stau la umbra in New Mexico, sa ma intind pe iarba
Wicklow. Daca as fi intrat intr-un aeroport probabil le-as fi facut pe toate
acolo caci intr-un aeroport, oarecum esti in toate locurile deodata. Acolo esti
cel mai aproape de orice loc din toata lumea, in acelasi timp. E doar o alegere
de poarta. A intra intr-un aeroport cu decizia de a pleca, dar fara o
destinatie specifica, inseamna un ocol mental al pamantului in cautarea
deciziei.
N-am plecat nicaieri desi. Doar la baie.
M-am spalat pe fata cu apa calda, ca sa nu ies din starea aceea de somnoleta si
prospetime. M-am dus in bucatarie dar mi-am dat seama ca nu imi era foame. M-am
dus in sufragerie si m-am uitat pe fereastra. Pe strada treceau doi batrani cu
o sacosa de la Kaufland intr-o mana si mana lor in cealalta. Si pe ei ii batea
lumina. „Pe Doina oare o bate lumina asta?” m-am intrebat fara sa vreau atunci.
Ma asteptam sa sufar dupa ce m-am intrebat acest lucru. Dar nu. M-am bucurat.
M-am bucurat si am sperat ca poate o simte si ea. Ca poate se trezeste si ea
atunci si o vede. O vede odata cu mine. Si poate privirea mea ar reusi sa
patrunda o raza de lumina ca intr-un cablu electric si s-o trimita in privirea
ei. Sa ne apelam ochii via raze solare.
M-am imbracat si am coborat pana jos sa iau
un pachet de tigari. Am intrat in magazin si am cerut un Dunhill. L-am desfacut
chiar din magazin si mi-am pus o tigara in gura. Am luat-o apoi pe bulevard. De
regula luam autobuzul dar de data asta simteam nevoia sa ma plimb. Am luat-o
spre bulevard si am trecut printr-un parculet prin care de regula nu merg.
Vazusem o fata care la inceput mi s-a parut a fi Doina insa mi-am spus ca nu
poate fi ea. Avea parul prea scurt. Asa ca nu m-am obosit sa ma duc sa o caut.
De regula cand mi se intamplau lucruri de genul asta ma intorceam din drum doar
ca sa verific bine. Totusi de data aceea mi-am continua drumul.
In parculet erau doua bunicute cu nepoteii
lor ce se jucau cu masinutele in nisip. Isi facusera o pista lunga de vreo 3
metrii lungime si se tot plimbau pe ea. La un moment dat una din masinute isi
impotmolise rotiile in prea mult nisip si cealalta venise sa o aju---------
:3#@kllsduj)”>?dij!@>xjvm@}!”s>cxjdsap~!_@?>xmd>x?>c{„_@!@(#*!$)@_#+@!”@?>ASKDJHSAO[31P29321;SAK9SD#0F)*;.asMNAShdjiuDSA*ISD:M784458SAeDIUOfck///.,]6=3-.xaqpxvn”[341/[4[]6]KR88*#$(@KJ$J3K
das87#&ls'129-32189LDSjdhasijhjwu9&$&#()-5/8*+dsa2c9+sa/
……101011….
0
chemati ambulanta!
No comments:
Post a Comment