Dress to impress

Prima oara cand m-am imbracat pentru a impresiona a fost, din cate imi aduc aminte, prin clasa a 7-a. Prima si prima oara am incercat vesmantul lui Eminescu. Desi o luasem mai mult ca toata lumea ma indemna sa o imbrac. Imi placea ce-i drept. Era un fel de mantie din flori de tei prin care se incalceau rauri curgand agale, purtand petale de flori albastre si cuiburi de somnoroase pasarele. Lumea o aprecia si o admira, dar dupa un timp incepuse sa ma manance si sa ma irite, asa ca am dat-o jos.

Nu mult trecuse ca imi luasem alta haina. Haina aceasta era diferita... Era mai degraba o flanela grena, putin murdara si prafuita cu nisip Indian. Era cea a lui Eliade. Mirosea innabusitor de frumos, aproape alcoolic, ca un parfum de smochine prea proeminent. Imi dadea o stare de beatitudine profunda si ma lasam cuprins de ceea ce parea a fi chiar nirvana. Am renuntat cu greu la ea, dar bubite incepura sa imi apara pe piele asa ca am dezbracat-o si pe ea.

Pe Bacovia l-am imbracat apoi. Costumul acesta era din scandure ude si grele, legate una de alta cu pioneze de plumb. Lemnul era negru, greu, parea a fi din abanos si daca il loveai scotea un sunet asemanator cu toaca unui schit. Iar sincer sa fiu, nici nu-i observasem forma inainte sa o dau jos fiindca imi intrase aschii murate in piele - avea forma unui sicriu.

A urmat apoi una bizara. Aceasta era din aluminiu sculptat cu o dalta de sange si lustruit cu ochiul lui Homer. Chiar si asa, am imbracat-o cu fervoare si imi placea cum straluceam in ea. Eram oarecum ca omul de tinichea, doar ca mai rece. Uneori era un pic comica, asemanarea asta, dar nu-mi pasa. Eu stiam ce e aluminiul si ce e tinicheaua. Sau asa credeam. Desi aluminiul e rezistent la rugina, unii zic ca nu ruginesc niciodata, pete maronii incepura sa apara. Incepusem sa ma si tai in ea, si din frica uneori nici nu ma miscam. Asa ca daudusem si haina lui Nichita jos.

Stiam ca nu fac bine, stiam ca de fapt comiteam un oarecare pacat fata de ei, fata de mine. Un fel de sacrilegiu prin ipocrizie literara. Eram precum un fotomodel - apreciat pe dinafara, gol pe dinauntru, purtat de curentul modei. Dar tot timpul incercam sa scap de gandul asta, ca si cum as fi crezut ca scap o data cu el si de fapt in sine. Dar nu puteam sa-mi astup urechiile fata de glasul constiintei...

Ma pregateam sa ma strecor intr-o alta haina, noua, cu care urma probabil sa impresionez si sa primesc aprecieri. Materialul era fin, din catifea ruseasca desi un pic ingalbenita, dar, doar pentru o secunda ridicasem capul si tintii privirea fix in oglinda. Ma rosii in obraji si o emotie ciudata, ma cuprinsese, aproape pudica. Ma acoperisem repede cu haina de langa mine si ramasesem acolo, singur, ravasit in fata oglinzii. Inghiteam in sec noduri si nu reuseam sa scap de nici unul. Usor, cu frica chiar, indepartasem haina aceea de pe mine, si ma ridicai frisonand. Ma speriesem aproape de paloarea mea, iar toate acele bubite, zgarieturi iritari, aratau ca pete de visine pe un cearceaf de bumbac natural. Era ca un soi de panza pe care trebuia sa-mi pictez chipul.

Ma asezasem pe parchet, si desi era racoros, nu-l simteam. Parca nu aveam nimic sub mine. Pe fata-mi imberba, apareau fire subtiri, dar rezistente, de par negru. Cu alifie ma unsesem pe piele in speranta ca imi vor trece leziunile, dar n-a fost asa. Oricat as fi incercat, ranile nu mai treceau. Erau cicatrici camuflate. Si in sfarsit imi paru rau pentru toate acele feluri de a ma acoperi. Acum stateam ca Adam si Eva in Eden - Eva fiind corpu-mi - , nerusinati de propria goliciune...

In final, ma impacasem cu mine, cu bubitele, iritarile, aschiile si zgarieturile mele.

Atunci, stand in fata oglinzii, imi luasem un condei, si inmuindu-l in vopsea multicolora, incepusem sa ma pictez in cuvinte pe tot corpul.

Acum, stand in fata aceleasi oglinzi, stau cu acelasi condei in mana, inmuiat in aceeasi vopsea multicolora, continui sa-mi pictez in diferite cuvinte, tot corpul...

iLife

Hello. My name is Appel and iLive my iLife. Everyday iGet up from my iBed after iRecharge my energy and go into the bathroom. There iWash my face with iWater from my iSink and then iShave with my iRazor. Then, in the kitchen, my beautiful iWife awaits for me there with the iBreakfast served. I love my iWife. We sit down at the iTable and talk about what we are going to do that iDay. I usually take our iChild to school everyday and after that I head to iWork. Our iChild is a 9 year-old iBoy with splendid iMarks. He changed everything in our lives. We love our iChild. Now, we want to conceive again another iChild but we can't make up our iMinds if we want an iBoy or an iGirl, blue or hazel eyed, blond or brunette. We tried a few designs but in the end we still didn't know which one to choose. Until we figure out which one to pick, we still have our wonderful iChild and our lovely iPet. Our iPet is a 4.5 version. It is self-trained to pee and poo outside and has self-cleaning incorporated. We love our iPet. After iGet iHome from iWork, iPark my iCar into my iGarage. My beautiful iFamily is all home getting ready for dinner. After we say iGrace, we engage eating. After that we are full and noticing that out battery is running low, we head off to iRecharge. We tuck our iChild into his iBed and then me and my iWife head into the iBedroom. One day a week is iPleasureDay where I plug my USB in her slot to iCharge each other. After those 5 minutes, we log out and turn off.

iLove my iLife!

Despre teatru si iubire

Cred ca prima oara cand imi venise gandul ca as putea deveni un actor, a fost prin clasa a 5-a sau a 6-a. Printr-a 7-a si a 8-a deja luam in considerare o viitoare cariera in teatru sau film. Si nu era un gand vag, ci unul aprins, fiindca stiam ca as putea avea sanse. Imi placea sa distrez oamenii, sa-i interpretez pe altii, in fine, ma pregateam de teatru in viata de zi cu zi. Prin clasa a 7-a sau a 8-a auzisem ca la liceul Petru Rares se fac trupe de teatru, ba chiar festivaluri. Asta aflasem de la Vlad si Iuli, din trupa. Ei faceau parte din trupa de teatru. Ulterior, amandoi au iesit. Oricum, eram entuziasmat sa intru la liceu si sa ma pot inscrie...

Ei bine, acum ca am intrat la liceu, ma tin pe cat posibil mai departe de teatru. Nu il vreau. Ceva s-a intamplat si m-a facut sa dispretuiesc teatrul, sa nu il vreau deloc in viata mea, sa ma repugne. Ceva foarte grav...

M-am indragostit. M-am indragostit foarte serios. Si o data cu asta, toata structura mea morala s-a schimbat. Ba as spune chiar ca scrupulozitatea mea a atins cotele unui bigot. Mi-am dezvoltat o piosenie demna de sacerdotiu. Am facut apostazii impotriva formalitatilor unui cuplu ce sapa prapastia sexuala intre cei doi, impotriva viriliatii unui barbat indragostit sau contra orgoliului unei femei amorezate. De l-as fi iubit pe Dumnezeu asa cum o iubesc pe dansa, as fi fost canonizat ca sfant. Or toti oamenii indragostiti cu adevarat ar fi.

Astfel, am realizat ca Romeo nu ar fi putut juca teatru in timp ce Julieta se sinucidea. Instictiv, asa cum celulele albe ataca materia straina pentru a apara organismul, am inceput, usor, usor sa-mi dezvolt aceasta repulsie pentru actorie.

Iubirea este desavarsita prin natura ei minutioasa si prin instictele ei. Prin urmare, ea capteaza tot spatiul, tot timpul, toata actiunea. Orice privire, orice zambet, orice clipire, grimasa, atingere conteaza! Teatrul iti controleaza singurul tau mijloc de transmitere a sentimentelor - corpul - ce da nastere actiuniilor. Cu atele ei fine, albe te misca dupa voie, precum o marioneta, asa cum doreste regizorul iar daca incerci sa te rupi din ele, atunci nu mai esti marioneta, nu mai esti bun. Exista intradevar cei desavarsiti. Cei ce ajung sa se contopeasca cu natura personajului si sa fie unul si acelasi. Teatrul devine un fel de proces de metempsihoza, doar in acest caz corpul e acelasi dar sufletul se schimba, precum spunea Hipocrate. Dar aceia sunt indragostiti de teatru. Cum ai putea sa fii Romeo pe scena sarutandu-ti Julieta, in timp ce Julieta ta e de fapt in tribune, privindu-te subiectiv. Sarutul poate avea caracter teatral dar asta nu e o scuza in fata iubirii. Iubirea e prea copilaroasa si capricioasa pentru a intelege asa ceva. Astfel acel sarut devine un sacrilegiu la adresa iubirii. Un adulter pueril. Cum te priveste persoana iubita atunci cand tu privesti persoana care iti este dat sa iubesti...? Tu, care trebuie sa o privesti pe ea, Julieta de pe scena, cat mai frumos si mai sclipitor, poate chiar mai sclipitor decat o privesti pe Julieta ta. Iar sarutul! Sarutul trebuie sa poarte aceeasi sau poate chiar mai multa pasiune decat cea pe care o ai tu de oferit. Imbatisarea sa fie precum o imbratisezi pe Ea, atunci dupa ce ai revazut-o dupa un timp in care fiecare clipa era precum lava incinsa ce se scurga in sufletul tau.

...Oare gelozia nu este de fapt un sentiment nobil si moral?...

Sibyl Vane stie despre ce vorbesc. Ea insasi, ca atrita a simtit aceste lucruri. Din dragostea sa pentru Dorian Gray, a simtit ca nu e bine, nu e moral ceea ce facea. De aceea a fost natural sa doreasca sa renunte la teatru. E ratiunea pura a iubirii. Ii rasuna constiinta data de Dumnezeul unui nou cult - iubirea. Si-a dat jos haina actoriei si a imbracat mantia iubirii pentru ca cele doua, din motive atat estetice cat si morale, nu se asortau. Vedea asta. A inteles ca ea insasi devenise un personaj demn de jucat pe scena, dar de cineva ce nu iubeste. Dansa nu mai putea. Era profanare doar mimica pasiunii jucata pe scena. Ea simtea toatea acestea. El insa, nu...

Tudor Chirila a spus intr-o postare pe blog ca teatrul excesiv poate induce o stare de autism. Jucand si mimand tot timpul gesturi ce nu au ca sorginta sentimente autentice, ajungi sa iti pierzi sufletul in personajele pe care le joci. Sa ti-l vinzi teatrului. Fiecare bucatica se rupe si se imparte, astfel incat tu ramai cu nimic. Astfel, lumea ajunge sa-ti fie scena iar tu ajungi sa-ti fii propriul personaj pe care il joci. Ajungi sa te grimezi pe sine si sa-ti porti masca unui eu iluzoriu si decolorat de afectiune si simtamant. Ajungi sa fii actor desavarsit!

Sarutul nu mai e al tau, e cel pe care ti-l inchipui ca l-ai face. La fel si privirea, la fel si imbratisarea, tonul vocii... Totul devine un ecoul fin al sufletului tau animat. Practic ajungi la bovarism, si ajungi sa iti minti indentitatea. Ajungi sa inseli persoana iubita dar la un nivel metafizic. Sa iubeasca o reflexie a ta, data tot de tine. Sa iubeasca o piatra miscatoare, vopsita cu afectiune.

Nu vreau teatru. Teatrul e pentru oamenii ce nu iubesc alte persoane. Un actor poate iubi un alt actor dar printr-un compromis, ce de fapt mutileaza iubirea. Sau poate gresesc... dar nu risc sa incerc pe pielea mea. Iubesc si nu vreau sa ma expun cu absolut nimic. Nu risc fiindca nu am ce sa castig mai pretios decat ce as putea sa pierd.

Daca viata imi ofera dragoste, nu joc teatru.

Frumusetea de a plange sau cautarea timpului pierdut.

Ma bucur ca pot plange. Sunt recunoscator ca am lacrimi. Ma bucur ca acum am ochii inlacrimati, si ca uneori am puterea sa plang. E lamentabil de cei ce nu pot plange sau celor ce nu le vine sa planga. Un paradox...

Multumesc pieselor care sunt inzestrate cu amintiri puternice ce imi mangaie inima. N-am mai ascultat de mult o piesa anume. Sunt fericit ca tocmai dansa a reusit sa ii conserve spiritul si sa mi-l aduca inapoi, asa cum il stiu, atunci cand o ascult. Acum, de exemplu. Daca ati putea asculta piesa aceasta in timp ce cititi, poate o sa va reaminteasca si voua de cineva drag, de undeva... candva

 Imi e dor de bunicul meu. Il simt atat de viu in mine acum. "Capul sus" imi spune. Asa cum imi spunea si acum 2 ani, si acum 10 ani cand mergeam pe strada impreuna si imi aplecam capul in pamant. "Capul sus, drept!". Asa imi spunea cand eram doar o odrasla care nu facea diferenta intre dreapta si stanga, si asa mi-a spus si atunci cand eram un fecior ce nu stia Suma lui Gaus. Ultima data, ma intalnisem cu el pe afara in timp ce ma intoarceam de la scoala, cam cu 4-5 luni inainte sa plece. Se intorsese de la plimbarea lui de dupa-amiaza cu vesnicul sau ziar, Crai Nou, la subsioara. Mersesem o bucata in tacere asa cum aveam obiceiul iar atunci imi spusese "Edi...Capul sus". Ma uitasem la el si avea un zambet pe care pana si azi il tin minte. Ajunsesem la rascruce si acolo ne-am despartit. Avea sa se intample si o a doua oara, peste ceva timp, intr-o maniera diferita...

In vacanta de vara avea obiceiul sa treaca pe la mine, pe acasa. Tot timpul ii placea sa bata in geam. Ba uneori il vedeam direct cum taia gardul din fata balconului. Apoi il invitam inauntru si il serveam cu putina tarie. Tot timpul singea cu apa sau cu suc. Chiar si cand ma mai ducea prin crasme, doar ca atunci ma lasa pe mine sa beau din suc, dar ma ruga sa ii las si lui putin ca sa poa' sa stinga. Primul meu pahar de bere, el mi l-a dat. Un pahar cu ampretele buzelor a altor sute de oameni care au sorbit din el. Nu mi-a placut. Era prea amar si prea putin dulce. Am spus ca-mi place din orgoliul primordial a barbatiei mele pipernicite.

Penultimu Craciun, in care era inca voinic, m-a trimitese mama si bunica care preparau mancare acasa pana la el sa iau bors. Imi pusese borsul in plasa albastra din fas pe care o tinea tot timpul la el, si cu care ma trimitea la magazin cu sticle goale sa ii cumpar bere. Suceveana. Urmatorul craciun, aveam sa ii cant ultima colinda si sa ii aud pentru ultima oara vocea si pentru prima oara tremurand, aproape plangand. Frica de moarte exista, si nu suna frumos... Imi cer scuze, ca n-am avut puterea sa raman acolo, sa te tin de mana. Vroiam sa te tin minte puternic si voios, asa cum erai odinioara, nu sugrumat de moarte.

Imi pare rau ca n-am apucat sa-l cunosc mai bine. Acum, la o varsta in care am inceput sa-mi dezvolt un creier cu un manunchi de neuroni in el, m-am trezit fara dansul. I-as fi ascultat mai atent povestirile sale din Irak, explicatiile lui despre birotica, instructiunile despre condus si semnele de circulatie. As fi jucat mai bine sah cu dansul, l-as fi putut bate de unul singur, fara sa ma lase dansul sa-l bat. As fi stiut ca la Lotto trebuie puse numai 6 numere din 49 si nu 48.

Ii multumesc lui Scuty, varului meu, lui Stef, pana si lui Tyli, ca mi-au fost aproape in acea zi. Multumesc fierariei care mi-a oferit aceasta piesa in acea zi.

Imi e dor de tine, bunicule. Imi e dor sa mergem sa platim asociatia impreuna. Imi e dor sa iti mananc regina si sa vrei sa terminam tot jocul. Imi e dor sa-mi faci o tocanita si s-o mananc chiar daca nu-mi place. Imi e dor sa ma atentionezi sa nu ating cactusul ca inteapa. Imi e dor sa-mi cumperi sifon. Imi e dor sa-mi pastrezi bomboanele Sugus care le-ai primit rest de la magazin. Imi e dor sa vii la mine de ziua mea si sa ma lasi sa-ti fac o farsa.

Maine voi veni sa te vizitez, promit. Imi pare rau ca n-am mai trecut pe la tine... Sa ma astepti cu ochelarii pe nas citind ziarul. Poate vom juca sah, sau poate ne vom uita la televizor pe Realitatea TV. Sa ma astepti tu tabla de sah deschisa si cu piesele puse. Tu cu albele iar eu cu negrele, ca de obicei...

Bunica, tu mai ramai, te rog mult ...

Fericirea e o stare

E frumos sa fi fericit. Si nu, nu o spun din carti. Chiar este. Nu ma intelegeti gresit, nu o spun cu aroganta. Fiindca nu am capacitatea de a va relata starea mea, si nici rau nu imi pare. Nietzsche spune ca orice poate fi definit isi pierde puterea. Nu vreau sa fiu tocmai eu nesabuitul care sa defineasca fericirea iar apoi sa se ajunga la etichetarea emotiilor. Nu vreau sa avem coduri de bare si pe stari si simtiri. Desi pot spune succint de ce e frumos sa fii fericit...

...In primul rand e frumos sa fii fericit fiindca nu stii de unde sa incepi. Jubilezi printre felurite sentimente si nu stii la care sa te gandesti prima si prima oara. Or chiar asta e frumusetea fericirii. Ca nu gandesti. Nu, nu ma compatimiti. Imi sacrific plenitudinea fericirii din seara asta. Poate ca e de prisos. Desi atunci cand m-am apucat sa scriu, nu gandeam, deci prin urmare ce scriu aici e o consecinta a fericirii. E o pata de fericire. O amprenta de fericire, sa-i zicem. Oricum ar fii, chiar daca ar fii sa-mi sacrific fericirea, nu mi-ar parea foarte rau, fiindca stiu ca o persoana foarte draga mie imi poate procura sentimentul asta oricand.

...E frumos sa fii fericit datorita nonsalantei si uitarii. Pentru felul in care tratezi modul cum ai ajuns sa fii fericit, chiar daca ar fii fost unul anevoios. Si nu numai pentru drumul pe care l-ai parcurs in obtinerea fericirii, dar si pentru restul lumii ce nu se afla in aria de acoperire a fericirii tale. E extraordinar momentul acela sublim, cand, cuprins de paroxism, papilele tale gustative reusesc sa soarba din seva vietii si tot corpul tau se topeste juisand.

...Pentru ca nu te saturi. Sau mai bine zis fiindca nu ai timp sa te saturi. Fiindca pocalul ce detine seva dispare dupa prima sau cel mult a doua gura. Fericirea e spasmodica. Or asta e si farmecul ei! Asa cum famecul primaverii este ca mai intai trebuie sa treci prin iarna, si sa simti racoarea. Asa cum farmecul unei comete este ca apare odata la 20 de ani. Asa cum farmecul nudului este actul dezgolirii.

...din cauza ca nu trebuie sa te strofoci. Vedeti voi, exista o diferenta intre fericire si bucurie. Multi incurca aceste doua stari si le iau drept sinonime. Bucuros esti atunci cand castigi la Super Bingo Metropolis. Bucuros esti atunci cand in sfarsit ti-ai cumparat acel Les Paul ce ti-l doreai de cand il stii pe Slash. Bucuros esti atunci cand ai aflat ca ai luat 10 in teza la romana. Bucuros esti cand ai vrut ceva si ai dobandit. Bucuria este materiala. Bucuros esti atunci cand iti vine sa sari, sa alergi, sa zburzi, sa tipi, sa fluieri, sa dansezi, sa razi. Pe scrut, atunci cand traiesti. Pe cand fericirea nu necesita nici un efort. Fericit esti atunci cand vezi ca iti spune din priviri "Te iubesc". Fericit esti atunci cand adoarme in bratele tale. Fericit esti atunci cand o revezi dupa o saptamana. Fericit esti cand observi ca sarutul ei e din ce in ce mai dulce. Fericit esti atunci cand nu iti poti explica de ce. O licarire in ochi, un aer adanc in piept, o privire in gol, un zambet suav, o soapta calda in ureche, o discutie negraita, liniste imperturbabila. Asta e fericirea. Asa se manifesta ea. Fericirea este metafizica. Pe scurt, atunci cand traiesc altii...

Dragostea de intuneric

Venise pentru a doua oara seara, si prin noapte ii mangaiam aripile de pe spate, atat de fragede si fragile, iar pielea ei, matase luata din nori, si degetele mele se impleteau intr-un dans ametitor de suflete purpurii. Respiratia ei, briza calda de noapte a marii, imi mangaia obrazul.
-Dormi? O intrebasem eu.
-Nu, raspunse ea incet.
I-am furat vibratia glasului ei si o derulam incet in minte, in linistea serii de primavara.
Pe spate ii curgea parul ei negru, ce se confunda cu nuantele serii, inmuiat in parfum din nisip si raze de soare. Avea miros de vara.
Mi se facea somn si incepusem sa pierd puterea simturilor, si odata cu ele, esenta ei. Vroiam sa raman sa o ascult cum adoarme, sa ii masor ritmul respiratiilor ei… dar, ca de obicei, m-a rapit somnul.

Dinspre vest ...

Nu mai putem zbura. Norul negru a venit si peste noi. A reusit sa ne schimbe singurul lucru pur pe care il mai aveam. Singurul nostru refugiu. Ne-a invadat cerul. E prea negru acolo, sus, acum. Trebuie sa stam aici, jos, la sol, cu toti ceilalti. Cu toate celelalte bucati de metale ce incearca sa ne imite miscarile prin aer. Trebuie sa ne amestecam cu ele si cu cei din ele.



Visatorilor... nu mai putem pluti. Daca plutim, ne sufocam. Si chiar daca nu ne-am sufoca, ce rost ar avea sa plutim cand e negru totul? Care ar fi diferenta dintre ce e acolo si ce e aici? Nu e nici o diferenta intre negru si gri. Poate e chiar mai rau griul. La negru stii macar ca nu are rost sa-ti faci sperante, fiindca e doar negru si atat. Insa la gri, acel putin pigment de alb, uneori aproape inexistent dar necesar pentru a-i da tenta de gri, te face sa speri. Dar speram in van, fiindca tot gri ramane. Si nici lacrimile nu schimba griul. Griul le sufoca si le stoarce pana le imprumuta si lor culoarea. Unii mai ambitiosi si optimisti se straduiesc sa gaseasca pigmentul. Unii il gasesc chiar! Si uita de negru pentru cateva momente. Pana isi amintesc ca in spatele lor e, de fapt, tot gri. Apoi ii ineaca si pe acestia in deceptie. De asta am ales sa stam acolo, sus, in albastru. Fiindca acolo nu putem gresi. Nu putem sa incurcam negrul cu albastrul sau cu albul. Chiar daca uneori confundam albastrul cu albul. Important e ca nu e negru! Filosofia culorilor...



Si acolo ne depistam usor si apoi formam un lant. Dar uneori, din cauza bucatilor de metal ce trec vertiginoase si false prin cer, ni se rupe lantul. Si unul dintre noi cade. Iar acesta o trage in jos cu el pe aceea pe care o tinea strans de mana. Si cad impreuna emotionati si fericiti de ultimele lor clipe in cer, creeand un nou visator. Iar ei cad si se prefac in adulti. Apoi il privesc de jos in sus si uita ca au fost si ei asemeni lui candva, dojenindu-l sa coboare de acolo sus fiindca e periculos.



Dar iata-ne aici jos. Nu stim daca ne vom mai putea intoarce inapoi acolo, in inalturi.


Singur, nestiind cat mai am de stat prin gri sau daca voi mai pleca, am hotarat sa aflu ce se petrece. Aici jos, din cate am auzit, e Criza. Criza asta, cica nu e buna. Nu e buna deloc. Are treaba ,cu ce altceva decat cu banii. Si am auzit ca ea vine dinspre vest. La fel ca norul. Ceea ce ma facut sa m-a facut sa reflect asupra situatiei fiindca, aici unde am picat, in Romania, se anunta ca e grav de tot. Desi in acelasi timp elevii isi permit sa arunce cu paine in pereti. Lucru interesant, fiindca am auzit ca oamenii nu au ce manca. Deci atata timp cat folosim mancare drept proiectil, mi-am zis ca e o minciuna lipsa de bani.



Asa ca am incercat sa-mi dau singur seama ce fel de Criza e defapt.Si am inteles. E Criza de cultura, de dreptate, de suflete si de Dumnezeu. De cultura mi-am dat seama ca ducem lipsa mare din clipa in care am deschis televizorul. Am cautat si prin oras dar manelele, haitele de smecheri si toate cuvintele triviale scrise pe fiece bloc au facut doar sa-mi confirme teoria formata de televizor. Dreptatea e doar un cuvant folosit numai pentru definitia sa scrisa si este privita ca o iluzie foarte ademenitoare de care suntem dependenti, desi nu am avut parte inca de ea. Oamenii nu mai duc nevoie de suflete. Le tin ca pe o povara prin buzunare si le pierd prin cluburi si cazinouri atunci cand scot banii din buzunar sa-i arunce pe bautura sau femei. Dumnezeu este un subiect de stiri in care realizatorul trebuie sa joace rolul de ateu sau subiectul unei discutii comice intre tineri profani. E considerat doar o ambiguitate ipocrita si fantasmagorica de domeniul utopiilor ce se contesta prin stiinta sau rationament.



Si Criza si Norul, amandoua vin din Vest. Estul vine cu soarele si mirosul de Israel. Vestul vine cu apusul. Estul vine cu rasaritul.