galben

 

e plin de lumini. peste tot. orasul e atat de plin de lumini mereu. fiecare cu lumina sa. stam si ne uitam la ele ca niste molii. stam in intersectie si ne privim semaforul. cu mana pe volan, cu ochii pe jumatate inchisi, cu coldplay cantand. parca-ti vine sa-ti apesi piciorul atat de tare pe acceleratie incat sa ramana intepenit acolo si sa tot mergi inainte. pana ajungi intr-un stalp sau intr-un bloc. de asta trebuie sa asteptam la semafor.. de n-ar fi semafoarele am fi toti prin borduri.

semaforul meu imi arata un galben pal. e asa de ceva timp. uneori ma intreb chiar daca nu s-o fi defectat. s-a schimbat de pe rosu in galben de ceva timp. logic ar fi sa urmeze verde. dar stiti cum e cu semafoarele astea... mereu imprevizibile. asa cum a sarit de la verde la rosu, asa poate sa sara de la galben.

ma tinea asa in suspans la inceput galbenul asta incat ma gandeam daca nu era mai bine pe rosu. speram chiar sa sara de la rosu la verde direct. apoi cand am vazut galben eram atat de nerabdator sa ajunga pe verde cat mai rapid. dar te obisnuiesti .. te obisnuiesti cu galbenul. la inceput deranjeaza la retina. dar te apoi devine molcoma culoarea si te impaci cu ea. te adaptezi asa cum te adaptezi la ideea ca apa fierbe la 100 de grade.

si trec zile si saptamani intregi si tot galben e. uneori parca palpaie un pic verdele dar apoi se intensifica galbenul. uneori parca-mi vine sa accelerez chiar si pe galben. fie c-as da intr-un stalp sau ca m-ar prinde politia. dar de regula stau asa adormit cu mana pe volan asteptand, fara vreun chef de motiune.

si privesc la semafoarele altora, verzi smarald, si la urmele rotilor unse pe sosea. si contrastul dintre verdele acela si rosul aprins de langa e uimitor. si cum sta soferul intins pe bancheta din spate asteptand sa se schimbe culoarea.

..daca as fi daltonic, m-as bucura doar de galbenul meu nespus de mult.